Baraba – fratele fiului risipitor

George Petrovai
George Petrovai

 

 

 

 

 

Baraba – fratele fiului risipitor

Autor: George Petrovai

Fiind băiet, vorba poetului, mi-am format o anume imagine despre Baraba, tâlharul slobozit la cererea iudeilor, pentru ca în locul lui să fie crucificat Iisus, văzându-l ca pe un scelerat fără pereche, o bestie ce trebuia izgonită dintre oameni!

Mai târziu, dezgustul față de odiosul personaj noutestamentar s-a transformat sub presiunea exemplelor oferite de semeni, într-o certitudine deloc încurajatoare: Spiritul mult hulitului Baraba n-a murit, ci, de la o generație la alta, el a fost preluat de fratele fiului risipitor, inspirata expresie a lui Constantin Noica, prin care gânditorul nostru căuta să definească fariseismul pernicios al indivizilor preocupați doar de gândul de-a părea cât mai demni!

Fiecare epocă, fiecare zonă și colectivitate își are propriul Baraba, un Baraba multiplicat exponențial pe măsură ce omenirea urcă pe scara civilizației. De fapt, într-o lume ultracreştină şi foarte puțin credincioasă, precum cea în care trăim, câți dintre semenii noştri cu stare se sinchisesc de crucea prea grea pe care cohorte nesfârșite de vitregiţi o poartă pe umerii lor slăbănogi, într-un urcuș epuizant pe Golgota concurenţei fără cruţare?

N.B. Ei da, ca de fiecare dată, în actuala campanie pentru foarte confortabilele fotolii parlamentare, puzderia competitorilor de toate gabaritele materialului și culorile interesului, încearcă cu disperare să semene speranțe în cugetele şi intențiile de vot ale alegătorilor, promițând marea cu sarea, deși ei știu prea bine că toate aceste speranţe se nasc moarte, întrucât sunt rezultatul nerușinatei împerecheri dintre minciună și necinste…

Dacă privim lucrurile din acest unghi, atunci noutestamentarul Baraba ne apare ca un biet mielușel în comparaţie cu ferocii săi discipoli, lepădaţi de istorie pe toate meridianele globului, iar de fatalitate pe meridianele și paralele mioritice.

De fapt, ce vină i se poate imputa lui Baraba că a fost preferat de iudei în dauna Mântuitorului? Era condamnat la moarte pentru faptele mârșave comise și, pesemne, omul chiar se împăcase cu soarta, deși iubea viaţa. Deodată, hodoronc-tronc, este anunţat că-i liber, iar el observă cu uimire că altcineva, un necunoscut slab, gârbovit, cu fața acoperită de lațele părului său lung, poartă cu greutate crucea ce-i era lui menită.

Sigur că se miră. Ar vrea să știe cine-i condamnatul care i-a luat locul, dar străjile romane îl înjură și-l alungă. Iar afară, lumina puternică a soarelui îi rănește ochii și urletele mulţimii înfuriate îl asurzesc. De-abia într-un târziu se dumirește că lumea n-are nimic cu el, nici măcar nu-l bagă în seamă. Ea are ce are cu acel sărman strivit sub greutatea crucii. Pe el îl înjură și-l scuipă, lui îi cer moartea și, după cum constată Baraba, pe el l-ar sfârteca mulţimea în bucăţi dacă gărzile romane nu i-ar curma avântul, lovind în dreapta și în stânga cu săbiile și suliţele.

Deci, ce vină are Baraba, mai ales că Mântuitorul își anunţase moartea și învierea?! Baraba și Iuda, nu au fost decât niște unelte oarecare, prin care s-au împlinit punct cu punct Scripturile și s-au adeverit spusele Învățătorului.

Scriitorul suedez Pär Lagerkvist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1951, prezintă în romanul său Baraba (Barabbas în original), roman apărut în anul 1950, enorma schimbare petrecută în ființa şi viața lui Baraba după evenimentul major din ziua Paştelui iudaic.

Într-un cuceritor stil simplu, scriitorul prezintă drama lui Baraba datorită necunoașterii lui Iisus și a misiunii sale. Dorinţa lui de a se apropia de mesajul cristic, dar nedusă cu fermitate până la capăt, refuzul comunităților creștine de a-l primi după ce el îşi declină numele („Piei de-aici, blestematule! îi spuseră cu furie”), însingurarea și izolarea în braţele cărora se abandonează, toate acestea îi accentuează posomoreala pe măsură ce înaintează în vârstă, pentru ca la Roma să moară crucificat alături de creștinii nevinovaţi, dar acuzaţi de împăratul Nero că au dat foc orașului, după ce el, renegat mai înainte de-a deveni creștin împlinit, fusese cu adevărat surprins de soldaţi în timp ce incendia, convins fiind că „răstignitul de pe Golgota se întorsese” ca „să pună capăt acestei lumi, (…) să o pună pe foc, așa cum promisese”.

Personajul lui Lagerkvist, magistral înfățişat cu laşitățile, trădările, frica de moarte şi obstinația însingurării sufleteşti şi a izolării de semeni prin necunoaşterea, mai exact prin neaplicarea mesajului cristic de a iubi, un asemenea personaj mai degrabă stârnește mila decât oroarea.

Deși s-a caracterizat drept „un credincios fără credinţă, un ateu religios”, Pär Lagerkvist își desfășoară acţiunea romanului pe coordonatele câtorva dintre marile adevăruri ale acestei credinţe: în creștinism nu există deșeuri umane, toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, fiecare om păstrează în sine și în faptele sale șansa mântuirii…

 

@George PETROVAI

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s