Pintea- începuturile haiduciei

 Răsfoind Revista Memoria ethnologica, nr. 8-9, 2003 am constat cu plăcere că o secvenţă din viaţa lui Pintea Vitezul pe care mi-a relatat-o Năstaca lu’ Gheorghe a lu’ Nicoară a Irinii din Breb în 2011, se regăseşte, aproape identică, în paginile revistei. Este vorba despre momentul în care Pintea se hotărăşte să rupă firele invizibile ale destinului nedrept, optând pentru viaţa liberă dar primejdioasă de haiduc. Varianta povestită de Năstacă, plecată între timp într-o lume fără griji şi dureri şi luând cu ea o adevărată comoară de poveşti, obiceiuri, rânduieli şi amintiri- poate insuficient dăruite lumii- suna cam aşa:

Pintea o fo’ slugă în Budeşti da bogatu’ la care lucra o fo’ om rău şi Pintea nu o mai suportat răutatea lumnii. Într-o zî o smuls coada de la toporişcă, o împlântat-o în pământ şi o zâs:

când lemnu’ aista a -nfrunzî

atuncea io oi mai sluji.

Apoi o plecat în codru şi s-o făcut haiduc. Lua de la bogaţi şi dădea şi la săraci.

Eram oarecum nesigur pe memoria mea şi îndoiala persista mai ales în legătură cu toporişca, bucata de lemn înfiptă în pământ de protagonist. Acum realizez că era vorba de fapt de codorişte, dar eroarea nu e de natură a schimba esenţa povestirii, intrate în legendele locului.

Pentru mine, personajul Pintea este interesant nu atât prin ceea ce a făcut în timpul vieţii, ci prin ceea ce a făcut după. Aici apare, evident o zonă conflictuală între ştiinţă şi ledendă, poveste, mit, memorie colectivă, etc. Un conflict din care ştiinţa, istoria în speţă, este pe cale să piardă fiindă nu se poate hotărâ dacă Grigore Pintea zis Viteazul este haiduc ori tâlhar, dar nici nu a receptat convingător raporturile protagonistului cu lumea satului, cu aşteptările sale, în timp ce memoria colectivă, activă şi în zilele noastre, îl plasează fără ezitare în tabăra celor drepţi, a celor îmbrăcaţi indiscutabil în alb, cavalerul săracilor şi oropsiţilor. Cum a reuşit Pintea să evolueze din haiduc în personaj de poveste spusă coconilor în serile lungi şi friguroase de iarnă este un mister pe care abia mi se pare că-l întrezăresc dar tocmai fiindcă a avut această forţă, sunt convins că amintirea, cariera sa va dăinui încă mult şi bine.

În prima variantă dată de revista menţionată, orfan de mic, Pintea a fost slugă la Gheorghe a lu’ Dăbală din Budeşti. Jignit de o servitoare care nu i-a spălat blidul înainte de a-i da mâncare, dar cu siguranţă şi sătul de slugărit, de nedreptatea şi inechitatea situaţiei, Pintea se hotărăşte să ia calea haiduciei. Momentul despărţirii de stăpân este redat astfel:

Amu o împlântat codoriştea cu zdiciu-n brazde.

– De azi înainte atunci pe dumneavoastră v-oi sluji, când codoriştea aiasta a-nfrunzî. A zis clar cătră stăpânu-su ( … ) Ş-o plecat.(de la Petru Pop, 87 ani, Sârbi, 1983, Colecţia Mihai Canciovici, Revista Memoria ethnologica, nr. 8-9, 2003).

Aici este subliniat curajul protagonistului care îi spune în faţă stăpânului că raporturile de subordonare încetează odată pentru totdeauna.

În altă variantă, Pintea nu a fost orfan dar părinţii l-au adus de copil mic sluguţă la un bogotan din Budeşti, evident din cauza sărăciei. Vremurile erau grele, săracii se angajau slugă pentru puţină mâncare şi orice cârpe de îmbrăcat. Bogotanul se numea, de astă dată, Gaboreanu iar stăpânul şi slugile acestuia îl mânau şi-l adunau pe copilul Pintea, obligându-l să muncească peste puterile lui.

Când a crescut mare şi s-o sâmţit tare, i-a încolţit în minte ideea libertăţii. Într-o primăvară, fiind pogonici la arat,

Pintea s-o oprit cu aratu, o împlântat codoriştea în brazdă şi o spus aşa:

– Dacă codoriştea- aiasta va fi înfrunzâtă când ne-om înturna cu brazda iară aici, atunci eu oi pleca în lume. (Colecţia Ioan Dunca, Revista Memoria ethnologica, nr. 8-9, 2003)

Au continuat să are în batjocura celolalte slugi care erau convinse că aşa ceva nu este posibil dar când au revenit, spre marea lor mirare minunea s-a înfăptuit, frunzele împodobeau lemnul mort. Aşa că Pintea s-a despărţit de celelalte slugi şi a plecat în lume. Suntem în prezenţa unei variante în care elementul supranatural, mitic, care-l va însoţi şi înobila întreaga viaţă de după moarte, pe de-acum deja Viteazul, chiar dacă cei prezenţi nu o ştiau încă, apare încă din momentul ruperii regulilor care guvernau lumea.

Episodul blidului din care e servit cu mâncare apare şi aici: peste ani, când era deja cunoscut şi temut, Pintea a înoptat la o casă din acelaşi Budeşti, unde a fost slugă cândva. Servitoarea a spălat de două ori blidul înainte de a-i pune mâncare în el, iar Pintea, drept recunoştinţă, cu siguranţă şi ca reflex al amintirilor neplăcute care îl însoţeau încă, i l-a umplut de două ori cu galbeni.

Acesta e un episod interesant din poveştile despre Pintea deoarece relevă trăsături de caracter care umanizează personajul, îl fac mai credibil, mai aproape de realitate, îl plasează undeva în comunitatea din care a plecat deşi, în acelaşi timp, este din altă lume. De altfel, întreaga carieră legendară a Viteazului este o înlănţuire de uman şi supranatural, fiind subliniată astfel dragostea pe care i-au purtat-o maramureşenii celui care a îndrăznit să se ridice împotriva nedreptăţilor, să aducă alinare săracilor şi, mai ales, să le insufle speranţa în mai bine, sentiment care i-a ajutat să treacă prin valurile nedrepte ale vieţii şi istoriei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s