Reţete de post

interior
interior

Dacă tot intrăm în Postul Crăciunului iar Măriuca Verdeş a avut amabilitatea să ne împărtăşească din obiceiurile specifice zonei în care s-a născut şi  trăieşte încă, o să-mi plimb şi eu lingura prin două-trei reţete de post, aşa cum au fost ele consemnate de Revista Memoria ethnologica, Colecţia Parasca Făt, 2001.

Dacă bine îmi amintesc, prietenul nostru, Gicu Manole de la Muzeul Maramureşului, intenţiona să redacteze şi să publice o culegere de reţete arhaice din Maramureş, demers care, la vremea respectivă nu m-a entuziasmat prea tare, însă acum sper că nu l-a abandonat.

Parcurgerea reţetelor preluate din revista menţionată mai sus, ne dă ocazia să observăm simplitatea vieţii rurale din urmă cu nu aşa mulţi ani cum s-ar putea crede, minimalismul oarecum greu de acceptat al ingredientelor folosite dar mai ales farmecul limbii autentice şi seninătatea, chiar uşorul umor al celor care au relatat aspecte din viaţa căminului lor.

Este un lucru îndeobşte ştiut că generaţiile mai mature  îşi aduc aminte că,  în prima jumătate a veacului trecut, carnea se consuma doar duminica, în unele gospodării poate şi mai rar. Aşa se face că mămăliga (coleşa), untura, laptele, brânza, slanina, legumele, erau mai frecvente pe masa ţăranilor, în timp ce carnea, pâinea, prăjiturile, poposeau în casele lor doar cu diferite ocazii.

Reţeta de mai jos este tulburătoare prin simplitatea şi sărăcia ei, iar relatarea, cu acea precizare că pui apă şi moare în funcţie de cât de acră doreşti să iasă zama, este demnă de ţinut minte. Poate veţi crede că doar puţine familii puneau pe masă astfel de bunătăţi, ori că acest lucru era specific doar Maramureşului. Se pare că lucrurile nu stăteau tocmai aşa. În urmă cu doi-trei ani, o cunoştinţă originară dintr-un sat din Bărăgan, relata că în anii ’40, zile la rând familia sa, adăpostită într-un bordei, avea drept hrană mămăligă cu moare de varză. Uneori, când afară se ascuţea frigul, vrăbiile intrau prin acoperişul bordeiului să se încălzească iar locatarii profitau de situaţie, le prindeau şi le mâncau. Şi acum, după atâţia ani, ochii povestitorului străluceau la gândul festinului din copilărie, cu vrăbii…

Moare pârgăluită:

Pui în oală apă şi moare- cât îţi place de acru- şî faci rântaş. Prăjăşti pită pă şpori, o tai dărăbucă ş-o pui în blid. Păstă ie pui moarea pârgăluită.

În continuare, o reţetă mai bogată, cu ingrediente mai multe şi, probabil, cu un gust mai acceptabil. Şi aici, naratoarea, o femeie bătrână din Deseşti, precizează oarecum cu umor involuntar, că apa era la discreţie, astfel că în mîncarea avută în atenţie se punea atâta apă, câtă zamă doreai să faci.

Laşte-n zamă de post:

Am facut laşte de post: fără ou, cu apă şî sare, frământate tare.

Am fript ceapă în oloi de rujă, o’ de sâmburi, am pus poprică, morcov, petrinjăl, cărărabă şî le-am siert în apă, câtă zamă am vrut să iasă. Am pus laştele şî când o fost serte am ţâpat deasupra ceapa prăjâtă cu poprica. Am pus sare, tiperi…

Când în reţetă intră hribe, orez sau păsat, suntem deja în faţa unui prânz respectabil. Hribele uscate imi aduc aminte de faptul că, şi alte legume sau fructe se conservau prin uscare: păstăile, ardeii, merele, strugurii, prunele, etc. Carnea, jumerele şi cârnaţii erau acoperiţi cu untură de porc în vase mari şi işi păstrau aroma şi calităţile până târziu în vară, iar untura care le acoperea şi învăluia cu drag avea un gust delicios. Slănina, o parte din cârnaţi şi şunca se conservau prin afumare în podul casei, iar merele şi cartofii se îngropau în pământ. Iată şi reţeta domnească cu hribe:

Ptiroşte de post cu hribe:

Ai pus hribele uscate, de seara de-a moi în apă caldă şî le-ai lăsat până dimineaţă şî dimineaţă le-ai demnicat mânânţăl şî le-ai fript cu ceapă, cu poprică, cu tiperi şî le-ai ţîpat pă orez. Dacă n-ai avut orez, cu păsat. L-am pârgăluit aşe, ş-am sucit sarmalele. Le-am pus la siert şî gata.

Lumea aceasta, evocată de câteva reţete, e pe cale de dispariţie… cine ar mai mânca acum coleşă cu moare de varză? Nu este neapărat un lucru rău faptul că acum, locuitorii satelor beneficiază de oportunităţile lumii moderne şi nu mai sunt nevoiţi să trăiască în diferite lipsuri materiale. Dar nu cred că este greşit nici să ne amintim uneori de vremurile trecute, de resursele materiale şi spirituale care au guvernat o lume la care ne mai raportăm din când în când. Şi se cuvine să le mulţumim acelor cercetători care au colindat satele noastre, căutând să imortalizeze pentru generaţiile viitoare, frânturi dintr-o viaţă acum desuetă dar care, într-un fel sau altul, constituie temelia a ceea ce suntem astăzi, cu bune şi cu rele.

Anunțuri

2 gânduri despre “Reţete de post

  1. Salutari si bun regasit.
    Felicitari pentru reconsiderare, tin minte ca intrebarea de la care am pornit in acea discutie a fost „ce mancau stramosii”.
    Oarecum tipic pentru mine, am dat ideea colegelor de la etnografie si cred ca se ocupa inca de culegerea „datelor”, adica de retete in care sa nu se regaseasca ingredientele de azi, cele de import.
    Probabil ca vor sa obtina un rezultat de referinta, nu se multumesc cu o lucrarica cu 20-30 de retete.
    Multumesc pentru aducere aminte, m-ai facut curios de stadiul cercetarilor lor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s