Aparenţele înşelătoare ale omului modern

George Petrovai
George Petrovai

 

 

Aparenţele înşelătoare ale omului modern

Autor: George Petrovai

Din totdeauna omul a fost un ipocrit, pentru că din totdeauna el a urmărit să pară altceva decât ceea ce era de fapt: pungaşul cu ştaif vroia să apară în ochii celorlalţi ca un etalon al cinstei, mincinosul drept un serv al adevărului, târfa – o doamnă, codoaşa – o femeie cumsecade etc.

Cu certitudine că Mântuitorul avea în vedere prefăcătoria adânc înrădăcinată în firea coruptă a adulţilor atunci când a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei” (Matei 19/14).

Nici creştinismul, nici celelalte religii universaliste n-au izbutit să-i dezbare pe oameni de atari metehne. Dimpotrivă, pe măsură ce omul urca pe scara istoriei, ele s-au perfecţionat şi dosit cu atâta măiestrie în firea acestuia, încât mai degrabă s-ar opri soarele pe cer decât grosul semenilor noştri să renunţe la nişte năravuri într-atât de banale, că cei care nu le stăpânesc cu graţia şi eleganţa unor adevăraţi oameni de lume, par a fi nişte neciopliţi şi nişte sperietori în cercurile distinse ale societăţilor moderne.

În definitiv, omul – aidoma unui actor – trebuie să-şi joace cât mai convingător rolul pe care-l are de interpretat pe scena lumii. Unii (cei puţini) o fac în mod firesc, apelând doar la harurile cu care au fost înzestraţi de Creator: curăţenie sufletească, dăruire dusă până la jertfă (pentru ei are valoare doar dragostea-jertfă, nicidecum dragostea-desfătare!), sinceritate care deseori dobândeşte note dramatice, curaj în susţinerea opiniilor şi în apărarea neajutoraţilor etc.

Dar cu asemenea însuşiri, respectivul individ are cel mult şanse să-şi câştige reputaţia de original în anumite medii mai îngăduitoare şi pe aceea de ţicnit în acele medii sus-puse, unde oamenii sunt băgaţi în seamă mai puţin sau chiar deloc după ceea ce sunt ei cu adevărat (personalitatea dată de inteligenţă, caracter moral şi temperament). În general, interesul arătat cuiva este în directă şi inseparabilă legătură cu ceea ce are acel cineva (avere, proprietate) şi cu ceea ce înfăţişează sau reprezintă el, respectiv cu modul cum şi-l reprezintă ceilalţi, mod reflectat în onoare, rang şi glorie.

Şi când te gândeşti că lui Aristotel i se datorează această clasificare! Dar cui îi pasă de asemenea marafeturi, când scopul declarat al oamenilor cu scaun la cap este să parvină cu orice chip, indiferent de mijloacele întrebuinţate: şantaj, mită, turnătorie, slugărnicie, lăudăroşenie, linguşeală şi toate celelalte nedemne arme din vastul arsenal al ticăloşiei şi lichelismului, care – atunci când ajung să se tocească la contactul întâmplător cu ironiile şi sarcasmul cârtitorilor – de îndată sunt reascuţite cu inepuizabila energie morală cuprinsă în maxima machiavelică: Scopul scuză mijloacele…

*

Iar statele au devenit moderne prin aceea că au adus până în vecinătatea perfecţiunii toate acele aparenţe precum democraţia, libertatea şi prosperitatea, care reuşesc să acapareze mulţumirea majorităţii cetăţenilor într-o asemenea măsură, încât ei le asimilează cu priceperea şi bunele intenţii ale guvernanţilor, ba chiar ajung să pună semnul de egalitate între fericire (o iluzorie fericire de ordin strict material) şi bunăstarea definită prin legea celor trei „c”-uri: confort-comoditate-consum.

Nimic mai fals şi mai jalnic decât această păcăleală dirijată de la centrul de comandă (guvern), argumentată prin cifre cel mai adesea măsluite şi – funcţie de profitul realizat prin raporturile statornicite cu instituţiile guvernamentale – difuzate ca atare şi fără prea multe comentarii, ori – dimpotrivă – criticate vehement de liota fără scrupule a canalelor de presă.

Căci actuala democraţie nu este altceva decât o glumă în comparaţie cu ceea ce a fost cândva, ea nefiind invenţia statelor moderne, ci a cetăţilor-state din Grecia antică. Ei bine, asemenea state mici, ai căror cetăţeni încăpeau cu mic cu mare într-o agoră, cu adevărat puteau emite pretenţii la democraţie, adică la acea formă de guvernare în care poporul îşi exprima liber şi direct voinţa, fie prin ovaţionarea favoriţilor, ceea ce era totuna cu votul lor de încredere, fie prin huiduirea dizgraţiaţilor.

Mi se va răspunde că în condiţiile de azi, nici o ţară din lume, oricât ar fi ea de mică, nu poate fi condusă după tipicul antic. Democraţia zilelor noastre nu mai este directă, ci indirectă: cetăţenii cu drept de vot se prezintă la urne şi-şi desemnează reprezentanţii pentru puterea legislativă şi executivă (în unele locuri şi pentru puterea judecătorească) în stat.

Da, dar sub această formă nu se mai poate vorbi nici de democraţie (puterea poporului), nici de demofilie (dragoste de popor), ci eventual de o penibilă combinaţie între plutocraţie (bogaţii care trag sfori) şi ochlocraţie (masele uşor de manevrat prin promisiuni deşănţate şi lesne de cumpărat prin mită electorală).

Dacă astfel de procedee necinstite sunt nelipsite din campaniile electorale până şi în ţările cu vechime în ale democraţiei, ce să mai spunem de sforăriile şi furtişagurile pe faţă din ţări precum România, unde democraţia este cu biberonul la gură?!…

După cum lesne constatăm în aceste vremuri de mare restrişte pentru români, actualul stat băsescian, ticăloşit până-n măduva oaselor, prea puţin se sinchiseşte de democraţie, atât în ceea ce priveşte corectitudinea alegerilor şi legalitatea numirilor în structurile de tip mafiot (numirile se fac de regulă pe bază de relaţii arvunite cu bani grei), cât şi în ceea ce priveşte apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor: sănătate, instruire temeinică şi siguranţă în faţa ofensivei tot mai îndrăzneţe a hoţilor şi borfaşilor de toate calibrele şi culorile.

Iar disponibilizările masive din sectorul bugetar, combinate cu iresponsabila desfiinţare a sute de spitale şi şcoli, nu fac altceva decât să aducă la disperare o parte consistentă a românilor şi să le fure tuturor două din drepturile fundamentale de care aminteam mai sus: dreptul la asigurarea sănătăţii fizice pentru generaţia de azi şi dreptul la asigurarea sănătăţii moral-spirituale pentru generaţia de mâine.

Cine-i naivul să creadă că România poate fi salvată de la dezastru (crizele vor reveni) doar prin disponibilizări în sectorul bugetar, adică prin economii (dar vor fi cu adevărat economii, acum în prag de noi alegeri?), când ramurile productive ale economiei naţionale (industrie, agricultură, transporturi, turism) sunt gata-gata să-şi dea duhul?

Iar acum, pe ultima turnantă a actualului guvern de coşmar, inegalabilul Boc încă mai speră să îndrepte cât de cât situaţia din România cu ajutorul chinezilor…

Se poate vorbi atunci de libertate? Da, dar numai de acele libertăţi care, nouă românilor, ne aduc mai degrabă ponoase decât foloase: libertatea exercitării votului, care de la Decembriadă încoace a avansat fără oprire înspre sărăcirea alarmantă a ţării (datorii de peste o sută de miliarde) şi a majorităţii cetăţenilor; libertatea cuvântului şi a scrisului, care n-a adus şi e de presupus că nici nu va aduce în viitorul apropiat vreo smintire materială sau de imagine a tâlharilor de la guvernare şi a acoliţilor lor; libertatea întrunirilor, care la rândul lor până în prezent n-au dus la foarte necesarele proteste naţionale, cu inerentele căderi de capete ciocoieşti şi cu confiscări spectaculoase de averi tâlhăreşti.

Propriu zis n-ai nici măcar bucuria de-a trăi într-o ţară liberă şi demnă, atâta timp cât perfidul nostru preşedinte îi consideră indezirabili pe nemulţumiţii cu temeinica noastră ruină şi, cu obişnuita lui lipsă de jenă, pur şi simplu îi pofteşte să plece, ca el şi ai lui să-şi poată finaliza opera de punere pe butuci a României pentru mulţi ani de-acu înainte.

A mai rămas libertatea credinţei. Dar nu credinţa divizată în nenumărate biserici şi secte rivale până la efectiva lor încăierare pe cadavrul poruncilor hristice, care cu toate astea se înfăţişează naivilor curate ca lacrima şi deprimant de insistente; nu credinţa păstorită cu cea mai mare grijă de lăcomia preoţilor şi pastorilor, ci credinţa (speranţa) în mai bine. Să ne rugăm, aşadar…

În general, libertatea omului modern este o foarte bine mascată iluzie, atâta vreme cât pe gâtul lui apasă jugul social al actelor şi înscrisurilor de tot felul, precum şi acela al taxelor şi impozitelor, care în România se duc şi se tot duc pe apa sâmbetei. Cu adevărat omul modern este condamnat la libertate (Jean-Paul Sartre) şi la colectivism (Hermann von Keyserling: „Colectivismul american este la fel de dăunător ca cel rusesc”).

Într-o ţară ca România, în care de atâţia ani se dezvoltă doar tâlhăria şi ciocoismul, prosperitatea reală şi cinstită rămâne pe mai departe o iluzie, aproape fără cusur ambalată în legi dintre cele mai democratice. Că doar nu de florile mărului facem parte din casa comună a Europei, iar oficialii europeni se arată foarte grijulii cu banii ce ni i-au împrumutat şi cu coaja democraţiei.

 

@George PETROVAI

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s