Jurnalul Sfârşitului

Jurnalul Sfârşitului

 

 

 

 

Autor: Alexandru Dan

 

 

 

 

 

Dacă n-aş şti că sunt psihoterapeut, aş spune că “la mine vin tot felul de oameni ca să îi ajut. Aceştia îmi împărtăşesc diferite probleme pe care le au, legate de nemulţumiri în general, iar mie, la momentul potrivit, îmi vine o idee salvatoare pentru ei – sau mai multe sau, dacă nu, o pândesc. Sunt astfel, probabil, ca urmare a experienţei mele conştiente sau inconştiente, dacă nu o fi ceva din naştere – ori poate ambele, în anumite procente. De fiecare dată mi se aprinde o scânteie cu ajutorul căreia le schimb viaţa într-un mod miraculos, din câte observ.”

Dar eu, spre deosebire de voi, ştiu exact ce sunt…

 

ziua 1

Totul a început într-una din acele ultime dimineţi însorite de toamnă când am ieşit, ca de obicei, cu maşina. Traficul era liniştit. Am observat distrat că, la prima trecere de pietoni, semafoarele nu funcţionau. Hm, nici la următoarele două. O fi pană în cartier, sau poate numai la sistemul ăsta de care ţin semafoarele. La prima mare intersecţie, la fel. Să vezi că iar au băgat poliţişti, ha, ha, să încurce circulaţia mai rău decât dacă ar lipsi. Dar nu, niciun poliţist. Şoferii, nerăbdători, îşi făceau loc unii alora cu dexteritate, ori aşteptau să treacă acei pietoni opriţi în fata zebrelor, după care, călcând acceleraţia, îşi vedeau de drum.

Radioul nu a întârziat să-mi capteze atenţia. La ora fixă (ţin minte, era 9.00) – o linişte mormântală. Am trecut prin mai multe posturi – nimic. Nicio ştire. Doar un melanj ciudat de hituri cunoscute şi muzică necomercială întrerupt din când în când de voci de dj-i un pic cam prea sobre.

Am ajuns la gară, unde a trebuit să-mi aştept un coleg. Când să plecăm, deodată, pe peronul ticsit de lume, tresar la auzul unor ţipete din preajmă: “Vai, ajutor! O să nască! Cineva să o ajute!” Oameni din jur au pus mână de la mână şi au încropit un aşternut din haine. Dintre ei, o femeie care se vede treaba că se pricepea la aşa ceva, s-a oferit să o ajute pe respectiva tânără. Totul s-a terminat cu bine, spre bucuria mulţimii, după care lumea s-a împrăştiat.

– Hm, foarte tare, zic eu, dar de ce nu văd nicio salvare?

Oricum nu ar fi sosit la timp, mi-am completat eu gândul, în faţa tăcerii celuilalt, pe care a păstrat-o, de altfel, tot drumul.

L-am lăsat în faţa sediului asociaţiei, unde a rămas, îngândurat, până ce l-am pierdut din vedere. Fără îndoială, aştepta pe cineva.

Pe drumul de întoarcere am oprit maşina să-mi cumpăr un bec. Acum şi neapărat acum venise vremea înlocuirii unuia din cele două becuri de la baie, spart de vreo două-trei luni.

– A, din astea nu mai avem, am făcut comandă însă nu au mai ajuns, îmi spuse vânzătorul.

Avea numai cu wolfram. Parcă se retrăseseră de pe piaţă? Sau… în fine.

Mai caut şi la alte magazine. Aceeaşi situaţie. Şi numai cu wolfram. Cedez.

– Unul, va rog. Îi întind cardul.

– Mă scuzaţi, nu se poate decât cu numerar…

– De ce?

– Nu ne merge “cardul”.

– Cum aşa?

– Nu ştiu, am sunat la bancă şi nu am reuşit să dau de nimeni. Şi nici de şefu’.

Ce ţi-e şi cu progresul ăsta, mă gândeam pe drum: cade curentul şi nu mai merge nimic în tot oraşul… Şi tocmai când nu aveam cash la mine… Am găsit totuşi cu greu nişte mărunţiş.

La chioşcul de ziare totul era ca de obicei, numai că… “– Ziarele de azi n-au sosit” şi “– Nu, nu avem nici o publicaţie de azi”, mă asigură, cu o mină nedumerită, vânzătorul.

La următoarele chioşcuri pe care, intrigat, le-am vizitat, aceeaşi situaţie.

 

ziua 3

Eu nu am şefi. Activitatea mea este aceeaşi dintotdeauna – şi totuşi mereu diferită. Oamenii vin la mine. De la unii am aflat lucruri, pe care ulterior le-am verificat – cum am putut, după ce, pe rând, au căzut netul şi telefoanele. Cu timpul, zvonurile fantasmagorice aveau să se confirme: nici urmă de conducător politic ori de altă natură niciunde, în toate instituţiile statului nu mai e picior de om, băncile sunt goale…

ziua 4

Nu încetez să mă întreb: ce să se fi întâmplat cu toţi birocraţii/şefii/specialiştii dispăruţi?

Oare s-au dematerializat pur şi simplu?

Au murit/au fost omorâţi? (şi luaţi? unde?)

Şi, în sfârşit, cum s-a întâmplat, şi de ce?

ziua 15

De câteva zile a căzut curentul peste tot.

Nopţi fără altă lumină decât cea a lumânărilor, torţelor şi lămpilor ancestrale ori improvizate.

Apoi, episodul nefericit al jafurilor şi tâlhăriilor, în condiţiile dispariţiei forţelor de ordine.

În replică, îşi fac simţită prezenţa tot mai multe echipe independente, ce par hotărâte să păstreze ordinea socială. Am cotizat, ca şi vecinii mei, şi în scurt timp am observat că proprietăţile noastre nu au fost nicicând mai în siguranţă.

ziua 22

Oamenii din cartier s-au gândit să încerce să se strângă în număr cât mai mare, să vadă cum s-ar putea organiza astfel încât să poată ţine sub control problemele interne şi externe ale colectivităţii. Ce se întâmplă cu alte zone ale oraşului? Cu restul ţării?

Din om în om circulă o anumită dată pentru adunare (15 Decembrie) şi un loc: câmpul Progresul, de la periferie. Până atunci, locuitorii fiecărei străzi sau locatarii fiecărui bloc trebuie să-şi stabilească un singur reprezentant.

ziua 35

Tot timpul am crezut că cea mai necruţătoare probă pentru un politician e să câştige încrederea propriilor săi bunici sau părinţi… Nu e uşor să-i convingi pe străini, dar mai greu este să-ţi convingi apropiaţii că le ştii toate problemele şi că deţii capacitatea de a le rezolva cu adevărat.

În urma acestei adunări s-au organizat patrule care să meargă în recunoaştere în afara cartierului, altele care să asigure paza faţă de lumea exterioară şi altele care să preia controlul asupra staţiei de epurare a apei, asupra fabricii de produse chimice, spitalelor şi a altor obiective din zonă. Pentru evitarea epidemiei ce se anunţa, era vitală securizarea tuturor acestora.

ziua 45

La început, elevii au găsit şcolile pustii. Apoi, voluntari dintre cei care visau să le predea copiilor şi nu au avut ocazia sau, dintr-un motiv sau altul, îşi aleseseră alt drum în viaţă, au reîntregit rândurile profesorilor. Părinţii s-au reunit şi au decis să se mai folosească, o perioadă de timp, manualele existente, însă eforturile cerute elevilor să fie reduse simţitor.

ziua 47

Au fost recunoscuţi ici-colo foşti funcţionari şi demnitari.

Nu ştiu câţi alţii şi-au păstrat, ca mine, accesul la propria experienţă profesională. Vom afla poate acest lucru odată, când apele se vor linişti.

Mă întreb dacă unii dintre cei care şi-au uitat vechile abilităţi, de undeva din adâncul lor, vor simţi chemarea să urmeze acelaşi drum în viaţă, de la zero, sau dimpotrivă…

ziua 48

Sunt mereu întrebat când am de gând să “scot” cartea pe care intenţionam de multă vreme să o scriu. Odată cu revenirea curentului electric am început să-mi printez câteva exemplare, pe care le dau în schimbul altor mărfuri, celor care mă caută în urma anunţurilor făcute de mine prin oraş.

Ziua 49

Astăzi mi-am cumpărat un baston având ascunsă în interior o lamă lungă şi îngustă. Nu, nu am intenţii criminale… dar, decât să mă lansez în dezbateri teoretice, mai bine să vă spun ce mi s-a întâmplat la scurt timp după aceea. Nişte băieţi au crezut că pot ataca în linişte un bătrân care, culmea imprudenţei, mergea singur printr-un parc. Cu tot diletantismul meu, acei indivizi literalmente nu au avut ce să-mi facă, loviturile lor găsindu-şi de fiecare dată parada din partea mea (am avut grijă în permanenţă să evit lupta de aproape).

Întotdeauna mi-a plăcut la romanele de capă şi spadă faptul că, pe atunci, nu trebuia decât să investeşti un oarecare timp în arta scrimei pentru a ajunge să fii în măsură să pui la respect de unul singur o bandă întreagă de atacatori, perspectivă deosebit de îmbucurătoare, mai ales dacă te încăpăţânai să fii genul singuratic.

Ca şi în vremurile de curând dispărute, nu mă apără nimeni pe stradă, însă acum, cel puţin, nici nu îmi interzice nimeni să o fac eu însumi.

 

ziua 51

Precum calmul din ochiul uraganului, liniştea iernii s-a lăsat peste toţi şi toate. Nimic nu ilustrează mai bine ideea de linişte decât omniprezentul alb al zăpezii. Şi frigul, care, vă invit să observaţi, îndeamnă la un soi de retranşare reflexivă. E ciudat, pentru unii liniştea accentuată înseamnă putere, pentru alţii, moarte. Pentru unii are efect euforic, în vreme ce altora le şopteşte la ureche cuvinte de disperare.

Moş-Crăciunul înţelepciunii vine de foarte departe, aducând în dar propriul nostru tărâm de vis.

ziua 83

Iarna a fost destul de grea la început, mai ales că toate magazinele rămăseseră fără marfă. Încet-încet, femeile au redescoperit războaiele de ţesut, hainele şi cuverturile astfel obţinute putând fi date contra unor bunuri oferite de alţii. Deprindem puţin câte puţin toate îndeletnicirile indispensabile vieţii, bucurându-ne de ele atât noi, cât şi cei cu care ne schimbăm – îmi place să le spun – creaţiile.

Acum vopsesc nişte jucării pentru copiii mei.

ziua 110

Dacă am avut şi eu o oarecare contribuţie la toate acestea? Eu zic că da – oamenii ştiu că oricând pot apela la mine…

Printre altele, am deschis o şcoală de psihoterapeuţi, împreună cu cei pasionaţi de aşa ceva şi de ale căror calităţi mă convinsesem. Fără alte studii, diplome sau formalităţi, celor care vor fi cu adevărat buni le voi da ok-ul şi atât.

 

ziua 124

Îi aud pe mulţi afirmând cu uimire că au timp, că timpul le ajunge pentru toate şi încă le mai rămâne, că fac atâtea într-o zi, deşi TOTUL este de făcut…

Nu le vine să creadă că, în sfârşit, trăiesc în prezent, şi nu împărţiţi între un viitor iluzoriu şi un trecut nerezolvat.

Şi încă ceva observ că s-a schimbat: acea ostilitate reflexă, de origine necunoscută, ce îşi făcea invariabil apariţia înaintea oricărui act de comunicare umană şi care, în treacăt fie spus, poartă vina pentru cel puţin jumătate din toate relele trecutului, acea prezumţie de vinovăţie generalizată, ei bine, se pare că a plecat aşa cum a venit – pe nesimţite…

 

ziua 148

Sunt parcă mai lipsit de prejudecăţi în căutările mele. Tocmai citeam: „Neştiinţa minţii pământeşti [adică preocupată exclusiv de materie] fiind o ceaţă şi un întuneric adânc ce acoperă vederea sufletului, îl face pe acesta întunecat şi înnegurat, astfel încât nu poate înţelege cele dumnezeieşti şi nici cele omeneşti.” sau: „Roadele purificării inimii înlesnesc vindecarea acesteia: astfel, boala sau patimile sunt alungate şi inima se însănătoşeşte”. (De ce niciodată până acum nu mai căutasem / nu mai găsisem aşa ceva?)

Mă gândesc tot mai mult să aprofundez legătura dintre psihoterapie şi spiritualitate. Mă fascinează interdependenţele inedite la prima vedere dar perfect logice boală → minte → inimă → suflet.

ziua 177

Eu nu am putut ajuta niciodată altfel oamenii decât raportându-mă la diferite segmente de timp – ale lor, ale mele, ale istoriei vieţii pe pământ…

Am început să vorbesc despre noile mele preocupări cu cei care vin la mine.

Şi atunci s-a întâmplat ceva. La întrebarea mea „Ce este rugăciunea?”, mulţi se gândeau, în primul rând, la o anumită stare în care obişnuiau să intre înainte de a se întâmpla toate acele schimbări recente prin care trecuse lumea, când, seară de seară, extenuaţi şi asaltaţi de nenumăratele neîmpliniri şi probleme cu care în mod artificial societatea şi cei din jur îi împovărau zi de zi, suspinau, cu ciudă şi ardoare, din adâncul sufletului lor, după o cu totul altă viaţă, după ajutor… Toţi, cine ştie de câtă vreme!

Nu ştiu dacă aceasta este cea mai bună definiţie a rugăciunii, însă, în ce mă priveşte, tocmai primisem răspunsul care să mă facă să înţeleg ce se întâmplase de fapt…

 

 

 

@Alexandru Dan

Blogul autorului: http://alexandrudanromania.wordpress.com/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s