Din neguri de timp, uitate (6)

Lia Muresan
Lia Muresan

 

 

 

 

 

 

 

Din neguri de timp, uitate (6)

 

 

 

 

 

Autor: Lia Mureşan

 

În Valea Sasului totul era limpede ca apa pârâului ce vine din munţii ce străjuiesc drumul croit de-a lungul apei. Muncă trudnică, nimic nu era de-a gata. De fapt, totul era o taină ce reda ca-ntr-o oglindă fermecată dârzenia, puterea de a ierta, toleranţa, ne-ngâmfarea şi buna-cuviinţă a oamenilor acelui loc. Lelea Ioană a Lalului, femeie harnică, dar fără noroc, spuneau babele-n coltul pânzăturii, mi-era dragă. La ea mă lăsa mama când pleca la oraş sau în satul vecin, la rude. Era socăciţa satului şi când avea timp ţesea zgărdane din mărgele mici, colorate – bijuterii purtate la gât de fete-n sărbători. Avea ochii slăbiţi şi mă ruga să-i înşir mărgelele pe aţă. Cu vremea, după ce-am prins meşteşugul, m-a lăsat să fac şi eu.

— Lele Ioană, pe tine cine te-o învăţat, o altă lele?

Râdea, râdea cu sufletul, cu ochii în timp ce-mi spunea:

— Totul e tradiţie, am moştenit de la mama şi bunica. Tradiţia… de aia-s socăciţă. După ce m-am făcut măricea, mama m-o dus cu ie să pregătim mâncarea pentru nunţi şi botejuni, acolo unde ne chemau. După ce mama o slăbit, m-am dus singură… Ehei! Am fo’ tânără şi la o nunta-n Poieni l-am cunoscut pe bade-tu Lalu. Lungi-ar Dumnezău zilele să apuce să mai zie şi acasă…

Badea Lalu era la închisoare, dar nu ştiam atunci, lumea vorbea de el cu respect. Aveam să înţeleg mai târziu, nu a fost criminal ori tâlhar. A fost închis cu încă câţiva din sat pentru că s-au opus colectivizării. Tot satul s-a opus, numai că nu era să-i închidă pe toţi, femei şi bărbaţi deopotrivă. I-au închis pe cei mai hotărâţi şi respectaţi dintre săteni. A fost să fie şi badea Lalu printre ei…

— Lele Ioană, da’ cum îi la nuntă? Cum o să ştiu când mă mărit?!!!

— Creşti tu întâi… îi şti când ţi-o zini orânda. Tăte la timpul lor, treabă mai întâi să-nveţi să coşi, să teşi, să-nţelegi rostul şi mersul. De la cin’şpe ani la douazăci ai timp să-ţi afli sortitu’… Nu-mi fac grijă că o trece vremea şi-i rămâne fată bătrână, pre’ eşti iute ca prisnelu’ şi fecioraşi or hi bugăţi buni de însurat… doară nu ţi loa unu tomnatic de trizăci ca Parasca lu Grigore a Mucului…

O priveam întrebător, nu prea înţelegeam. Nu prinsesem încă rostul şi mersul vieţii. Noroc că Ioana Lalului odată pornită pe povestit, nu se mai oprea – de aceea mi era dragă: învăţam, desluşeam rostul, viaţa satului. În bună măsură, cu ajutorul ei am descâlcit taina, ceremonialului tradiţional, implicaţiile sociale, comportamentul adecvat conform categoriei sociale, de neam, de stare materială, în modul cel mai simplu şi deschis. Toate aveau sens, obiceiurile încărcate de semnificaţii îşi urmau ritualul.

— Şi cum ţ-am zâs, Parasca s-o încrezut, oricâţi o peţit-o n’o fo’ pă măsură: ba că unu-i calic, ba că altu’ nu joaca bine… toane de fătucă proastă. L’o aşteptat pă Gheorghe-a Roşului să zie de la oraş. Da Gheo’ o făcut şcoală, nu mai zine-napoi pă aste dâmburi.

L-ar fi luat pă Văsălie a Roşului, frati-su, da’ aista vre’ să se călugărească, doară ştii, o fo’ cu mă-ta la monastire la Rohia!… Săraca lel-ta Floare, rămâne singură la bătrâneţe fără-un sprijin… doi feciori… n-o vrut prunci, de făcea si ea batăr cinci-şase, nu zic opt ori zece ca a lu Colindău ori a Mucului. Ea, nu! că-i bugăt doi… Se ştimbă lumea tu fătucă! Ajunge şi la noi… Da’ tu, auzi-mă!!! … nu uita colbu’ de pe uliţă şi iarba de pe dealuri… nici hoarele, nici truda noastă când îi hi departe. Că şi tu ti-i duce, am auzât-o pă Onica când i-o zis mă-ti: „Du-o, Marie, la şcoală, du-o la oraş!”

— Nu cred lele Ioană, da’ nici nu vreau să plec. Mi’ drag aici! Şi de m-oi duce, tot zin înapoi, nu plec de tăt. Spune-mi mai bine de Parasca, cum o fo’ şi când îi nunta?

— Păi cum să hie, bocotană cum îi, mă-sa i-o făcut rânduri de zadii din lână şi fitău cu vârste negre cu roşu ori pă galben, apoi sumne din păr, tăt cate tri’ odată o dus la săboită la cusut. O pregătit-o de fetie lungă, până o rămas bătrână. Amu-i bun şi cine-o cere. Că în câşlegile de mai an n-o peţit-o nime’. Moare mă-sa de ruşine când aude strâgăturile la joc dumineca, ori la nunţi.

— Ce strâgături lele, că io n-am fo’ la nuntă?

— Da-păi cum îi cade când îi strigă fetele şi feciorii la joc!!!

„Mărită-te tu Para’, c-ai rămas fată bătrână

Ai purtat straturi de flori şi cinci rânduri de feciori

Lăsa locu’ la cocoane:

Că fata care alege,

Până la urmă culege!”

Ia aminte, că toate-şi au rostu’ lor: bocotani cu bocotanii şi săracii cu saraci. Lumea mai închide ochii dacă-i la mijloc omenia, cinstea si hărnicia fetii ori feciorului, ş-atunci să mai adună, că vezi tu, aici nu-i ca-n lumea largă, ne cunoaştem…

— Bine, lele Ioană da’ cum vine asta: bocotani cu bocotanii si săracii cu săraci?! Că io l-am văzut pă Toaderu’ lu Colindău mergând la Irina lu’ Tomşa. A lu’ Tomsa-s bocotani şi-a lu’ Colindau săraci, şi-o zis morăriţa ca-n câşlegile astea fac nuntă.

— Fac, dară că fac! Că de mult o peţeşte, la-nceput s-o opus Tomşenii, da Irinuca o ţânut-o pă a iei şi bine o făcut, că vezi tu:

„Decât cu urâtu-n casă

Mai bine cu boala-n oasă

Din cioante boala mai iasă

Cu urâtu’ stai la masă.”

Ş-apoi Toderică-i fecior harnic, or hi iei săraci, da-s dintre oameni cinstiţi. O avut răbdare şi el, nu s-o dus la alta. O trecut ceva vreme de când o făcut credinţa acasă la Colindău… n-ai auzit strâgăturile?!

„Irinucă credinţată,

Spânzură-te de-o răchită.

De ţi-a plăce’ spânzurată,

Ţi-o plăce’ şi măritata.

Bine-i doamne a feti,

Sorocu’ de n-ar zini.

Apoi când sorocu-ţi zine

Şi măritată îi bine

Numa’ dacă-i şti cu cine.”

Râdeam amândouă de versuri, ce-i drept nu le prea înţelegeam sensul, dar lelea ştia bine. Printre hohote am auzit câinele lătrând şi m-am uitat afară:

— Lele Ioană, vezi că la poartă-s a lu’ Andraş cu a Roibului, oare ce-or hi vrând?

S-a uitat pe fereastră şi m-a trimis să-i chem în casă.

— Lăudam pă Isus! Acasă-i lelea Ioană?!

— În veci amin! Acasă dară, zâniti de intraţi.

Am întrat însoţită de cei doi, între timp de pe masă au dispărut cutiile cu mărgele şi zgărdanele, locul lor luând-o tava cu sticla de horincă şi o farfurie cu felii de cozonac.

— Noa, dacă aţi zinit şedeţi colea pă laiţă.

— N-om şede pre’ mult, mai avem de umblat, a răspuns Pătru lu’ Andraş.

— Şedeţi o leacă, să-mi şadă peţitorii la casă… ia-n vedeţi ce boboc de fată mni-am loat. Api-ţi be’ şi-un păhăruţ şi mni-ţi spune di ce-aţi zinit, continuă lelea Ioană râzând cu poftă, turnând în pahare horinca galbenă, îmbiindu-i să guste că-i făcută de bărbat-su în toamna dinainte de-a fi dus…

După ce-au ciocnit paharele, înmuindu-şi buzele în licoarea tare, Valentin cu un ton grav pe măsura importanţei vizitei:

— Am zinit trimişi de mnire, văru’ Toader, vă roagă să ziniti şi mneavoast’ă la nuntă, da’ să nu vă supăraţi că nu v-o chemat să socăciţi da’ ştii că Ilişca Flori-i socăciţă şi-i neam de-a Irinii…

— Da’ pă când a hi? C-am auzit când popa o făcut strigările.

— Ap’i de duminică-ntr-o săptămână.

— Să hie cu noroc şi-ntr-un ceas bun, mere-oi dară de-oi hi sănătoasa… Da’ fac nuntă mare? Cine le zice?

— Mare dară, că-i mare neamu’… de zâs, le zâce unu de peste deal, din Glod, ceteraş vestit… Noa, amu noi ne-om duce că mult mai avem. Vă aşteptăm cu drag. Dumnezău să vă ajute!

 

@Lia Mureşan

Blogul autoarei: http://rolia2012.wordpress.com/

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s