Din neguri de timp, uitate (5)

Lia Muresan
Lia Muresan

 

 

 

 

 

 

 

Din neguri de timp, uitate (5)

 

 

 

 

 

Autor: Lia Mureşan

 

 

Venind de la şcoală, abia ieşită din tunelul verde, aveam să descopăr mirată, într-o după amiază însorită de toamnă, că la porţi îşi făcuseră apariţia, ca prin farmec, meliţele,- mecanisme din lemn ingenios construite anume pentru torturarea snopilor-. Trebuia să dezleg misterul. Ajunsă-n dreptul casei lui Vasile a Roşului, pe podeţ trona meliţa înconjurată de puzderii iar pe laiţa din faţa porţii, smocuri de câlţi. Mi-am agăţat trăistuţa cu cărţile într-un par al gardului, mi-am suflecat mânecile şi aşa cum am văzut că făceau celelalte femei pe lângă care trecusem, am luat un smoc de tulpini dintr-un snop, atât cât putea cuprinde mâna mea de copil, punându-l între fălcile meliţei în încercarea de a scoate puzderiile. Fusesem prea mică, ori meliţa prea înaltă, nu reuşeam decât să îndoi puţin tijele de cânepă. În timp ce mă căzneam am auzit glasul stăpânei casei:

— Da’ ce lucri acolo fătucă?! Ptiu, bată-te să te bată, las’ asta pă sama me’, tu mai bine spune-mni cum o fo’ astăzî la şcoală. Ai mai învăţat vreo buche?

Îmbujorată de emoţie şi de la efortul depus, am început să o rog să-mi arate cum se face.

— Lasă lele Floare că învăţ io, n-ai ‘mneata grijă. Am promis să-ţi citesc scrisorile de la Gheorghe şi-am s-o fac. Încă nu ştiu toate literele din care se fac cuvinte… Ştii că vorba-i cuvânt lele Floare?

M-a sărutat pe creştet, apoi mi-a spus că ştie. Ştie şi că vorbele fac poveştile – adevărate ori nu – şi că anumite povesti schimbă destine. Avea un aer grav, privea orizontul, cumva pierdută-n gânduri…

— Te rog învaţă-mă să meliţ cânepa şi inul lele şi-am să-ţi citesc poveşti din cartea aia neagră, ce-o duci la biserică cu ‘mnetale…

Nu ştiu dacă m-a auzit, s-a aplecat a luat un pumn de tije din snop apoi privindu-mă spuse:

— Ca să poţi învăţa să meliţi, trebe să ştii totu’ despre in şî cânepă. Tu ce ştii? Nimnic.

– Nu ştiu, da-mi spui ‘mnetale şi-apoi mă-nveţi.

După ce mi-a ţinut o morală zdravănă, că-i târziu şi mama mă aşteaptă-n drum în timp ce eu o ţin din lucru în loc să-mi văd de ale mele, s-a înduplecat şi a început să-mi povestească în timp ce meliţa.

— Draga lelii povestea-i cam aşa:

Odată, demult, într-un sat cu oameni harnici şî iscoditori, o sămânţă o fo’ adusă de ciocu’ unei păsări, apoi din sămânţă o ieşit o buruiană ca tăte buruienile doar că iera înaltă, subţirică şî făce’ o floricică albăstrie. Aista-i inul, da’ i frate cu cânepa, samănă iei, dar inu-i mai alb şî mai moale, cânepa-i mai sură şî mai aspră, să coace mai târzîu, spre toamnă. După ce inul s-o copt omul o cules sămînţele şi-n primăvara ce-o urmat o arat o postată de ogor în faţa soarelui, o împrăştiet sămînţele de in culesă. Inul o crescut şi s-o copt. Apoi în luna lu’ cuptior l-o smuls din pământ, l-o legat în snopti şî snoptii i-o lăsat la soare. Şî când o avut un ptic de răgaz, o scuturat sămânţele, ca să culeagă toate boabele, o ciomăgit snoptii, snop cu snop, după ce i-o fo’ aşăzat pe-un lipideu vechi.

Snoptii zdrenţuiţî i-o cărat la toptitoare, o baltă-ntre răchiţ pe malul râului. O pus snoptii în tău peste care o aşăzat bolovani şi i-o lăsat să le putrezască tuleiul, cam două – trei săptămâni. După ce-o putrăzît, i-o scos iară snop cu snop şi i-o răzmat de gard în faţa soarelui să se uşte. Apoi, la vremea când pasările pleacă, odată uscaţi, i-o meliţat. Tuleiul s-o prefăcut puzdere iar coaja o rămas teafără. Din cojîle acele femeia când o-nceput iarna, o grebănat, o periat până când s-o făcut fuior moale şî frumos. Fuioru’ l-o făcut caier şî o-nceput a-l toarce prefăcându-l tort. Tortul de pă fus l-o pus pă vârtelniţă, făcându-l scul, pe care l-o hiert cu leşie să-l albdească. Apoi albdit şî uscat l-o folosît la urzît şî ţăsut. Primăvara pânza obţînută o hiert-o iară cu leşie… apoi o dus-o la râu şî o pranicat-o bine pă un bolovan. După ce-o limpăzît-o, o dus-o pă o colină la soare. Din pânză o croit cămeşi păntru ie şî omu’ iei şî şterguri, aşternuturi… Cu timpu’, inul şî cânepa s-o răspândit şî o ajuns şî pă la noi. Orice găzdoaie îş pune o postată de in ori cânepă ca să aibă ce toarce şî ţăsă pântru casă.

Noa vezi tu dragă fătucă, natura ne dă de tăte, ne treb’e numa’ un ptic de voinţă şî un strop de sudoare şî avem cele de trebuinţă. Ş-amu du-te că vine mă-ta c-o joardă şi te snopeşte-n bătaie!

— Lele Floare, mulţam de poveste, da’ mâine mă înveţi să meliţ, c-amu ştiu…

— Lasă draga leli că-i învăţa, ai vreme! Tu învaţă să citeşti. Mai târzâu în aii care zin ti-i-nvăţa tu sîngură.

 

@Lia Mureşan

Blogul autoarei: http://rolia2012.wordpress.com/

 

Anunțuri

8 gânduri despre “Din neguri de timp, uitate (5)

  1. O poveste minunată. Mi-a amintit de copilaria mea, petrecută la bunici. Nici eu nu am învățat să meliț. Au trecut anii și am rămas neânvățată. Bunicii s-au dus iar de melițat, nu cred că mai meliță cineva. Poate doar babele, din gură. 🙂

  2. Lia Muresan merita simpatia si pretuirea noastra pentru modul cald, simplu si bland in care ne aduce aminte de unde am plecat.
    @ Gabriela: chiar asa, femeie care nu stie sa „melite” nu prea am vazut. 🙂

  3. Tot cautand sa fie mai invatati (iata unde a ajuns astazi scoala romaneasca!), romanii si-au pierdut traditiile (cultura inului si canepii, ba chiar si cultura porumbului) si risca sa-si piarda in curand fundamentele identitatii lor de veacuri (unde sunt povestile, ghicitorile si sezatorile de alta data, unde este proverbiala cinste, omenie si ospitalitate a poporului roman?), dar mai culti, mai linistiti si mai fericiti n-au devenit, ci doar mai nelinistiti, mai hapsani si mai ipocriti, intr-un cuvant mai moderni.
    Asta sa fie progresul pe care ni l-am dorit, ca romanul sa nu mai fie el insusi, adica o entitate vrednica si apreciata intre celelalte popoare ale planetei, iar Romania sa nu mai fie in intregime casa lui?

  4. Mă-nclin, cu admiraţie! Graiul maramureşean dublat de iscusinţa naratorului.
    A. Răduţ

  5. Mulţumiri tuturora!

    @ George Petrovai, nu, nu cred că asta ne-am dorit. Dar odată cu tehnologizarea omul şi-a pierdut anumite abilităţi. Iar cultura nu mai e cultură… este mai mult spoială şi acumulare de informaţii… şi se pare că odată ce omul şi-a „spălat glodul” de pe picioare şi s-a încălţat, treptat şi-a „lepădat straiele”… pierzând contactul direct cu pământul pare-se că şi-a pierdut şi omenia.

    @ A. Răduţ, reverenţe!

    Tuturor toate cele bune, un sfârşit de săptămână în tihnă!
    Lia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s