Boleslaw Prus – corifeu între corifeii literaturii polone

George Petrovai
George Petrovai

 

 

 

 

 

 

 

Boleslaw Prus – corifeu între corifeii literaturii polone

Autor: George Petrovai

Considerat pe bună dreptate “cel mai iscusit zugrav al timpului său”, B. Prus – aidoma tuturor marilor artişti – ni se dezvăluie, totodată ne convinge de temeinicia acestei aprecieri, doar citindu-l şi recitindu-l cu atenţia mereu cuvenită scriitorilor excepţionali şi cu pasiunea neîncetat stârnită de fiorul lăuntric al operelor sale, egale doar cu ele însele.

Numai astfel ne vom pătrunde de umanismul său atotcuprinzător, fie că autorul – fidel realismului critic de cea mai aleasă factură, rulează pe preceptele pozitiviste, care – după cum cu justeţe opinează Stan Velea – adeseori “interferează cu cele ludomane (lud=popor)”, fie că nemulţumit de eficienţa mijloacelor întrebuinţate pentru demascarea potentaţilor şi apărarea nesfârşitelor cohorte de oprimaţi, el recurge la umorul său jovial şi îngăduitor, dar care dobîndeşte neiertătoare ascuţişuri satirice ori de cîte ori se impune acest lucru.

Iar motivele nu aveau cum să lipsească, căci întreaga operă a lui Boleslaw Prus (inclusiv romanul istoric “Faraonul”, prin străvezia analogie dintre fenicieni şi nemţi), se raportează la problemele politico-economice şi social-morale generate de luptele acerbe duse pentru afirmarea rânduielilor capitaliste într-o ţară dominant agrară şi dominată de-o aristocraţie tot mai trufaşă şi mai parazitară, aşa cum se prezenta Polonia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

De altminteri, care dintre polonezii de-atunci putea pretinde că ştie mai bine ca el problemele globale ale Poloniei aflată sub călcâiul de fier al ţarismului, ori pe cele de detaliu ale şleahtei poloneze, când ştiut este că Alexander Glowacki, cunoscut ca scriitor sub numele de Boleslaw Prus, s-a născut pe data de 20 august 1845 într-o familie de nobili scăpătaţi din orăşelul Hrubieszów, regiunea Lublin, şi că de foarte tânăr a cunoscut pe propria piele gheara nemiloasă a lipsurilor materiale, din pricina cărora el va fi nevoit să abandoneze Facultatea de fizică şi matematică din Varşovia după doi ani de la înscriere, adică în anul 1868!

Se subînţelege că după părăsirea facultăţii, situaţia materială a viitorului scriitor nu s-a îndreptat, căci pentru a avea din ce trăi, acesta este obligat să se angajeze ca lăcătuş într-o fabrică varşoviană, prilej cu care va cunoaşte în mod nemijlocit condiţiile grele de muncă ale muncitorilor polonezi.

O asemenea tristă experienţă de viaţă nu putea rămâne fără urmări pentru o sensibilitate artistică aflată în expansiune, fapt cu pregnanţă ilustrat atât de incisiva nuvelă “Valul care se întoarce”, cât şi de mărturisirea de credinţă inserată în superbul roman “Păpuşa”: “Suferinţa este măsura iubirii!”

Chiar dacă maxima este rostită de de Stanislaw Wokulski ca un ecou al suferinţelor de care are parte pentru dragostea mistuitoare arătată domnişoarei Isabela Lęcki, reprezentanta tipică a unei aristocraţii pe cât de falimentară şi parazitară, pe atât de trufaşă şi dispreţuitoare cu celelate pături sociale, totuşi Wokulski nu este altcineva decât purtătorul de idei stenice şi curajoase ale autorului.

Dar despre Prus nu avem ştire că asemeni lui Wokulski s-ar fi îmbogăţit vreodată, ori că ar fi pătimit din dragoste pentru vreo aristocrată, mai ceva ca Don Quijote pentru Dulcineea sa, şi asta deoarece Don Quijote izbuteşte pe patul de moarte să se dezbare de himerele lui, pe când Wokulski, acest ultim romantic polonez dacă nu-l avem în vedere pe bătrânul Ignacy Rzecki – varianta modernă şi în veci inepuizabilă a lui Sancho Panza, Wokulski, deci, ştie că trebuie să dispară, întrucât prezentul cu realitatea lui frustă îi determină pe prozaici “să nu mai creadă nici în caracterul angelic al femeilor, nici în idealuri”.

Iată de ce Wokulski se retrage cu totul din lumea spre care aspirase şi chiar reuşise să o cucerească, renunţă la toate afacerile şi-şi împarte uriaşa avere dobândită în condiţii de-a dreptul miraculoase în timpul războiului româno-ruso–turc, apoi cu un ultim rest sinucigaş din formidabila lui voinţă de altădată, îşi pregăteşte mormântul sub ruinele castelului dinamitat de el însuşi, parcă vroind printr-un asemenea gest disperat să şteargă de pe pământ nu doar fiinţa sa, ci până şi ceea ce la un momenta dat i s-a părut a fi sentimente de iubire şi reculegere sinceră din partea cochetei Isabela în faţa epitafului închinat memoriei unchiului său şi iubirii acestuia neîmplinită printr-o căsătorie, dar întru totul împărtăşită şi până la moarte regretată de cea care prin voinţa părinţilor va ajunge nobila doamnă Zaslawska, iar prin propria voinţă va deveni la bătrâneţe confidenta, prietena de suflet şi admiratoarea fără rezerve a caracterului lui Wokulski.

Dar dacă viaţa lui Wokulski a fost una de excepţie, lucru care prin devotament, generozitate şi înfăptuirile dovedite ne duce de îndată cu gândul la uimitorul personaj supranumit Vraciul, respectiv profesorul Wilczur al scriitorului polonez de mai târziu, Tadeusz Dołęga-Mostowicz, nici moartea lui Wokulski nu putea fi una obişnuită, atâta timp cât prietenul său, cinicul doctor evreu Szuman, este de părere că “el a murit doborât de ruinele feudalismului” şi atâta timp cât pe ruinele fostului castel, implicit pe mormântul fostului negustor se va înălţa o cruce cu inscripţia horaţiană: Non omnis moriar (Nu voi muri în întregime).

Iată de ce avem tot dreptul să vedem în romanul “Păpuşa” nu doar o impresionantă frescă a Varşoviei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (romanul a apărut între anii 1887-1889), ci mai degrabă o carte complexă care avansează spre înţelegerea noastră prin câteva simboluri de-o rară măiestrie artistică.

Despre unul dintre aceste simboluri, anume moartea neobişnuită a lui Wokulski, deja am vorbit. Sfârşitul său sub ruinele castelului feudal ne aminteşte de legendara jertfă a meşterului Manole. “Nimic trainic nu se construieşte fără sacrificii supreme”, pare a ne spune B. Prus, “iar Wokulski trebuia să moară sub dărâmăturile feudalismului, pentru ca zidurile capitalismului autohton să aibă consistenţa şi rezistenţa necesară…”

Un alt simbol, poate chiar mai subtil decât cel analizat mai sus, se înfăţişează privirii şi priceperii noastre încă din titlu. Căci la drept vorbind cine este Păpuşa: Să fie domnişoara Isabela, să fie păpuşa dăruită de cuplul romantic Wokulski-Rzecki fetiţei doamnei Stawska, din pricina căreia s-a ajuns la un penibil proces, ori mai degrabă să fie nişte păpuşi toate personajele izvodite de artistul-păpuşar, aşa cum toţi oamenii sunt aidoma unor păpuşi mai mult sau mai puţin izbutite pentru Creatorul lor?!…

*

Aminteam mai sus de crâncenele încercări la care a fost supus marele artist de către viaţă. Fireşte, în această perioadă trebuie căutaţi primii germeni ai simpatiei scriitorului pentru toţi aceia care vroiau să se ridice prin învăţătură, respectiv pentru acei cercetători şi savanţi, ca alde Ochocki şi Geist, ba chiar ca Wokulski în perioada studiilor sale universitare, care la iuţeală sunt luaţi în derâdere şi consideraţi nebuni de gloata pestriţă a celor de sus şi de jos, numai pentru că, atinşi de nobila boală a progresului omenirii prin obiecte zburătoare şi metale mai uşoare ca aerul, ei ajung să uite cu totul de propriile trebuinţe şi să se simtă exasperaţi de ifosele şi pretenţiile celor din jur.

Tot romanul “Păpuşa” ne oferă o admirabilă mostră din ceea ce pare a fi singurul mod adecvat pentru nişte tineri isteţi şi îndrăzneţi, de a-şi croi ei singuri drumul în viaţă, de parcă în acest chip autorul ar vrea să-şi exprime regretul că el însuşi nu a procedat astfel atunci când condiţiile materiale precare l-au obligat să părăsească facultatea. Din cei trei studenţi care locuiesc în casa lui Lęcki, ulterior a lui Wokulski, unul nu plăteşte chiria în lunile pare, altul în lunile impare şi toţi trei niciodată, susţinând sus şi tare că nici nu le trece prin cap să plătească vreodată, întrucât societatea nu le asigură condiţiile unui trai omenesc. Şi nu putem să nu le dăm dreptate, având în vedere că posibilităţile lor financiare sunt atât de reduse, încât nici vorbă să mai satisfacă pretenţiile în necontenită creştere ale proprietarului imobilului, pe care – de alminteri – nici că vor să-l recunoască în această calitate.

Dar cu toate suferinţele şi umilinţele îndurate zilnic, nici unul dintre tinerele personaje ale lui Prus nu-şi pierde curajul şi pofta de viaţă caracteristice acestei vârste de aur din viaţa omului. Dimpotrivă, opinează Stan Velea, “continuând o idee care a stat şi la temelia romantismului mesianic, Prus crede că zbuciumul acesta îi căleşte şi le dezvoltă spiritul, perfecţionîndu-i”.

După ce el însuşi gustase de foarte tânăr din amarul şi greutăţile vieţii, Prus s-a arătat intens preocupat în opera lui de măsurile grabnice şi eficiente care trebuie luate de cei puternici pentru a realiza fericirea tuturor. A fost o vreme când autorul credea cu tărie în rolul progresist al burgheziei, fapt care rezultă din şansa de redresare atribuită soluţiei preconizată de inepuizabilul Wokulski în romanul “Păpuşa”: Societatea să dea posibilitatea fiecăruia să-şi câştige mijloacele de subzistenţă printr-o muncă cinstită şi bine retribuită!

Nu va trece însă mult timp şi Prus se va convinge că fumurile progresiste ale burgheziei se risipiseră cu totul şi că locul lor a fost de îndată luat de tendinţele burgheze cu iz reacţionar, al căror scop prioritar consta atât în sporirea propriilor averi şi privilegii, cât şi ale categoriilor de potentaţi cu care intraseră în cârdăşie, chiar atunci când atari avantaje se obţineau pe seama sporirii mizeriei celor mulţi şi oprimaţi.

Din anul 1874 B. Prus se dedică creaţiei literare, după ce cu doi ani în urmă îşi începuse activitatea publicistică. Din această perioadă începe să semneze cu pseudonimul care peste ani şi ani va deveni unul din numele cele mai prestigioase ale literaturii polone şi unul dintre numele de referinţă din literatura universală, şi tot de-atunci datează cinci volume masive de “Cronici săptămânale”.

Anii de publicistică au contribuit pe de o parte la deschiderea apetitului lui Prus pentru marea literatură, concomitent cu desăvârşirea unui stil ce-l defineşte şi individualizează, iar pe de altă parte aceşti ani l-au ajutat să cunoască direct şi în amănunţime societatea timpului său şi direcţia ei de evoluţie, lucru care-i va fi de un real folos la elaborarea nuvelelor şi romanelor sale de moravuri, adevărat observatorium social după propria sa apreciere.

Anul 1880 este o dată de referinţă pe traseul artistic şi conceptual al lui Boleslaw Prus, căci este anul apariţiei a două dintre cele mai apreciate nuvele ale sale: “Valul care se întoarce” şi “Anielka”, fireşte, clasificare valabilă doar atunci când în “Anielka” vrem să vedem o nuvelă amplă şi nu un roman de dimensiuni restrânse.

Dar dacă “Valul care se întoarce” se dovedeşte a fi prima operă a lui Prus în care el reflectă mediul proletar, cu o compoziţie precis delimitată între bine şi rău (de o parte pastorul Böhme, familia sa şi muncitorii de la fabrica de textile, de cealaltă parte fabricantul Adler şi fiul său Ferdynand) şi cu o structură liniară axată pe raportul dialectic dintre cauză şi efect, aşa cum este el admirabil ilustrat de pastor: “Cel Preaînalt a făcut lumea în aşa fel încât orice cauză trebuie să aibă şi efectul ei; o cauză bună va avea un efect bun, una rea, un efect rău”, nuvela “Anielka” se impune nu doar prin amploarea acţiunii plasată în mediul rural şi prin inegalabila măiestrie cu care autorul îşi reliefează personajele, ci şi prin tonalitatea stilistică de o simplitate cuceritoare.

Este adevărat că sobrietatea se constituie într-o caracteristică de preţ a stilului prusian, dar tot atât de adevărat este că personajele din “Anielka” ni se lipesc mai lesne de suflet, pesemne graţie acelui plus de duioşie cu care sunt înzestrate unele dintre ele, în primul rând mult simţitoarea şi atât de nefericita Anielka, căci în ceea ce priveşte realismul scenelor înfăţişate, nuvela “Valul care se întoarce” nu are a se teme de concurenţa cuiva, ştiut fiind că acţiunea sa şi-a tras seva din două izvoare orientate de favoarea divină spre matca unui pilduitor destin artistic: un caz întâmplat aievea şi forţa sugestivă a impresiilor culese de autor pe vremea când a lucrat ca simplu lăcătuş într-o fabrică.

Ambele nuvele au un deznodământ sfâşietor de tragic, anume moartea exemplarului muncitor Goslawski după accidentul suferit la strung din cauza epuizării fizice, urmată de moartea lui Ferdynand într-un duel prin care vroia să refacă prestigiul extrem de avariat al familiei, iar mai la urmă moartea tatălui înnebunit de pierderea fiului şi scrumul care se alege de toată agoniseala prin incendiul provocat de însuşi fabricantul atotputernic până la ivirea valului pedepsitor, respectiv moartea mamei şi a Anielkăi, după ce odiosul moşier Jan fuge spre viaţa de petreceri de la Varşovia şi-şi lasă soţia bolnavă şi copiii muritori de foame.

Ei bine, în pofida tuturor notelor suplimentare de realitate înfăţişate în “Valul care se întoarce”, emoţia noastră este mai puternic stârnită atunci când Anielka îl imploră pe ţăranul Gajda să nu-şi mai bată fetiţa, ori atunci când se roagă pentru mama bolnavă şi se aruncă din preaplinul inimii ei curate şi iubitoare în braţele mătuşii sărace, ori atunci când de dor după mama plecată la tratament şi de jale după tatăl fugit la Varşovia, ea se stinge încet-încet ca o lumânare, pentru ca în actul final al acestei tragedii a unui copil cu suflet mare, ea să moară în casa baronesei Weiss, după ce se convinge din doliul tatălui că şi mama ei a murit.

Acest fapt nu poate fi explicat decât într-un singur mod, şi anume prin bogăţia emoţiilor trăite de autor şi prin excepţionala înzestrare artistică cu care ni le-a redat, astfel încât inimile noastre însetate de adevăr, frumuseţe şi puritate să intre în rezonanţă cu inima lui atotcuprinzătoare!

*

Se ştie că marii artişti sunt totodată conştiinţele cele mai avansate ale timpului lor: nu doar vizionari şi făuritori de frumos, ci în egală măsură luptători neînfricaţi cu armele lor specifice pentru apărarea demnităţii umane în general, pentru ajutorarea conaţionalilor umiliţi în special.

Iar Boleslaw Prus, asemeni tuturor scriitorilor de prestigiu ai timpului său, nu avea cum să se abată de la această nobilă regulă. Îndeosebi după reforma din anul 1864, când se ştie că de teama răscoalelor ţărăneşti, guvernul ţarist a procedat la înlăturarea ultimelor piedici din calea statornicirii treptate a rânduielilor capitaliste în agricultură prin desfiinţarea servituţilor feudale şi împroprietărirea cu pământ a cel mult 100.000 de ţărani, în condiţiile în care mai mult de jumătate din suprafaţa arabilă a Poloniei se afla în continuare în posesia marilor latifundiari.

Cu toate că după 1870 asistăm la destrămarea rapidă a proprietăţii feudale, astfel încât o bună parte din aristocraţia funciară, incapabilă să-şi întreţină şi să-şi cultive moşiile în noile condiţii, se ruinează repede, prin urmare se vede nevoită să-şi vândă moşiile grevate de ipoteci (de regulă cumpărătorii erau evreii sau nemţii), după care pleacă la oraş, unde majoritatea dintre ei îşi continuă viaţa de plăceri, în timp ce alţii deja complet ruinaţi ori pe cale să devină faliţi, caută să se asocieze cu reprezentanţi ai burgheziei în ascensiune, cu toate astea, deci, viaţa satului polonez cunoaşte un moment de cotitură, căci o mare parte din ţăranii eliberaţi, anume cei care nu pleacă să-şi găsească de lucru în întreprinderile industriale, trăiesc de azi pe mâine, atâta timp cât ei se constituie într-o pradă lesnicioasă pentru pletora celor îmbogăţiţi după cumpărarea pământurilor boiereşti.

Fin şi pătrunzător observator al acestor frământări sociale, Boleslaw Prus ne prezintă mostre convingătoare din respectivul fenomen atât la nivelul aristocraţiei, cât şi al ţărănimii complet dezrădăcinată ori pe cale să se dezrădăcineze.

Fireşte, nu toţi moşierii scăpătaţi procedează în acelaşi mod, deşi cu toţii se dovedesc la fel de mîndri de titlurile lor găunoase şi de dispreţuitori cu cei ce le sunt inferiori la capitolul origine socială, în pofida evidenţei că la absolut toate celelalte capitole aceştia din urmă îşi dovedesc superioritatea.

Mijloacele întrebuinţate de aceşti faliţi depind ba de forţa împrejurărilor, ba de noroc, dar cu toţii se arată dispuşi la o plajă largă de compromisuri ce basculează între mezalianţă (a se citi femei care se vând pentru bani asemeni unor cocote de lux) şi curată hoţie, cu singura condiţie ca în acest fel să-şi asigure baza materială imperios necesară unor paraziţi cu ştaif.

Nu acesta este scopul declarat al ilustrului falit Lęcki, tatăl frumoasei Isabela? Iată de ce el, în pofida aroganţei afişate, nu se simte deloc deranjat de faptul că într-o anumită perioadă de timp, extrem de delicată pentru el şi familia sa, îşi procură atât banii de buzunar cât şi banii de coşniţă din pierderile planificate ale lui Wokulski la jocul de cărţi…Dar moşierul Jan, nu se arată umil cu mătuşa bogată de la care aşteaptă ajutor şi scorţos până la mojicie cu mătuşa cea săracă şi iubitoare a Anielkăi? Realmente monstruos în ceea ce priveşte egoismul şi nesimţirea sa este faptul că după ce a tocat în întregime averea soţiei sale, nu se sinchiseşte nici cât îi negru sub unghie de boala ei şi de privaţiunile impuse copiilor, ba mai mult, încă din timpul vieţii ei triste şi suferinde, fercheşul moşier ajuns pe drojdie se gândeşte foarte serios la căsătoria lui cu bogata baroneasă Weiss. Ceea ce se întâmplă îndată după moartea soţiei şi a fiicei sale Anielka…

În nuvela “În luptă cu viaţa”, B. Prus ni-l prezintă pe aristocratul Adam, un alt falit din galeria marilor strigoi. După ce averea străbunilor s-a dus pe apa sâmbetei, Adam este nevoit conform uzanţelor din lumea lor să se căsătorească cu o fată bogată dar bolnăvicioasă. Din această căsătorie rezultă un băiat şi o fată, amândoi frumoşi, înzestraţi spiritual şi aristocraţi până în vârful unghiilor, însă fragili şi suferinzi asemenea mamei lor.

Între timp boierul Adam şi soţia călătoresc şi cheltuiesc după tipicul clasei din care fac parte, aşa că îndată după moartea soţiei suferinde, boierul nostru constată că i-a mai rămas din avere taman atâta cât să-şi educe în continuare copiii, iar lui să-şi plimbe prin saloanele aristocratice himerele cu refacerea strălucirii neamului, acele cuiburi turghenieviene de nobili. Piesele principale din planul acestui visător nebun erau înşişi copiii lui. Băiatul, student la Politehnică, îl roagă pe tatăl său să-i îngăduie întreruperea studiilor timp de un an, întrucât se simte epuizat. Dar tatăl, grăbit să-şi vadă visul împlinit, nu admite întreruperea, aşa că băiatul alege să se sinucidă pentru a scăpa de nebunia ce-l ameninţă.

Cât despre fată, frumoasa Helenka bolnavă de inimă, ea îl iubea în taină pe Grodek, fiul fostului lor administrator. Însă neînduplecatul tată hotărâse odată pentru totdeauna că demn de mâna fiicei sale nu poate să fie decât aristocratul bănos Zenon, un idiot patentat, şi nicidecum acest tânăr , frumos şi celebru medic, deja profesor universitar, care nu numai că o iubeşte sincer pe Helenka, dar nici măcar nu se gândeşte la zestre cu însemnatele venituri pe care le are.

Dar boierul Adam, fidel în egală măsură visului şi trufiei sale, îl consideră pe pretendent demn să fie doar medicul Helenkăi. Fireşte, inima slăbită a fetei nu rezistă la succesiunea emoţiilor provocate de cererea în căsătorie a lui Grodek, apoi la emoţia în sens opus datorată refuzului trufaş al lui Adam, aşa că moare cerându-şi iertare de la tatăl ei pentru grelele imputări pe care acesta i le aduce.

Cât îi priveşte pe ţărani, să notăm că aceştia se bucură de întreaga simpatie a autorului, fără ca această simpatie pentru răbdarea, hărnicia şi uneori înţelepciunea de care ei dau dovadă, să ducă cu necesitate la idealizarea lor. Dimpotrivă, atunci când este cazul, B. Prus le pune în lumină defectele: încetineala lui Šlimak din romanul “Avanpostul”, care are toate şansele să devină lene sadea dacă n-ar fi energica lui nevastă, beţiile cumplite la care se dedau aceştia (Šlimak după ce târguieşte o vacă, respectiv argatul său Owczarz, care-şi bea întreaga simbrie până la ultima para), sau mizeria şi lipsa de cultură în care se complac şi din pricina cărora ei devin superstiţioşi şi fatalişti.

Dar tot ţăranii se dovedesc depozitarii unor adevărate comori sufleteşti şi posesorii unor talente cu totul şi cu totul remarcabile. Nu acesta este cazul lui Owczarcz din romanul “Avanpostul”, cel sărac precum un şoarece de biserică, dar care adoptă, hrăneşte şi îngrijeşte fetiţa orfană fără a se gândi la un folos ulterior? Şi fapte din acestea de un eroism tăcut şi înălţător se întâlnesc pretutindeni în opera lui Prus: Deşi aflat în conflict ireconciliabil cu moşierul Jan, ţăranul Gajda nu ezită nici măcar o clipă să se arunce în foc pentru a salva din conacul cuprins de flăcări pe soţia şi copiii nobilului mult detestat, după cum greoiul la minte Michalko (cel împins de cumplita sărăcie de la sate spre mirajul înşelător al oraşului) va căuta din toată inima lui bună şi după slabele lui puteri financiare să o ocrotească pe sărmana fată urgisită de ibovnicul ei, iar mai apoi, în acel moment de mare cumpănă pentru toţi cei prezenţi, el să intre sub dărâmăturile unei clădiri, de unde îl scoate pe muncitorul al cărui picior fusese prins sub o grindă. După cum cu justeţe notează Stan Velea, “eroismul lor este cu atât mai impresionant cu cât este spontan, fiind considerat de protagonişti ca un lucru cu totul obişnuit; nici unul dintre ei nu are în vedere vreo răsplată”.

Asemenea lui H. Sienkiewicz în nuvela sa “Janko muzicantul”, B. Prus pledează în nuvela “Antek” împotriva irosirii atâtor şi atâtor talente, al căror rost ar fi pe băncile şcolilor şi facultăţilor tehnice, unde s-ar putea forma pentru a deveni apoi utili societăţii. Dar cui îi arde de uluitoarele sculpturi în lemn ale lui Antek, ori de visul lui statornic de-a meşteri mori de vânt, atunci când cu toată munca epuizantă a mamei, familia suferă de foame?! Considerat un trândav şi un nevrednic după canoanele comunităţii săteşti, Antek cel sfios şi sensibil este obligat în cele din urmă de îndemnurile şi dojenile celor din jur să-şi părăsească satul şi iubita doar de el ştiută şi, asemeni altor nenumăraţi urgisiţi, să plece la oraş.

Că problema ţărănească era în concepţia lui B. Prus de-o vitală însemnătate pentru prezentul şi mai ales pentru viitorul Poloniei, ne-o dovedeşte apariţia în anul 1884 a romanului “Avanpostul”, primul său roman şi totodată prima carte din proza polonă cu tematică ţărănească, linie artistică la care ulterior aveau să adere şi să o îmbogăţească alte nume ilustre ale acestei literaturi, dintre care amintim doar pe Henryk Sienkiewicz şi Wladyslaw Reymont.

O menţiune specială pentru acest gen de literatură merită W. Reymont, care prin tetralogia “Ţăranii” (Toamna-Iarna-Primăvara-Vara) a realizat o impresionantă monografie a satului polonez la cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi al XX-lea, epopee prin care acest “fiu al pământului polonez” şi-a înscris pentru totdeauna numele alături de prestigioase nume din literatura universală, precum Balzac, Émile Zola, Lev Tolstoi, Th. Hardy, B. Ibãnez, Liviu Rebreanu. De altminteri, ca o justă recunoaştere a ceea ce reprezintă epopeea “Ţăranii” pentru cultura universală, în anul 1924 W. Reymont a fost răsplătit cu Premiul Nobel.

Revenind la romanul “Avanpostul”, de menţionat că în el B. Prus pledează pentru ataşamentul ţăranului faţă de pământ, convins fiind că expansiunea coloniştilor nemţi numai în acest fel putea fi stăvilită. Este ceea ce Šlimak, ţăranul a cărui gosodărie izolată se constituie într-un veritabil avanpost, chiar va reuşi s-o facă cu mult succes un anumit timp, cu toate că proprietatea sa este vizată în mod special de neamţul Hamer, întrucât ea se pretează la construirea unei mori de vânt.

În paranteză fie spus, nu tot asta este şi convingerea lui H. Sienkiewicz atunci când în foarte izbutita nuvelă “Pentru pâine” îl pune pe domnul cel cărunt, polonez ajuns în America în urmă cu patruzeci de ani, să-i sfătuiască pe cei doi compatrioţi – Wawrzon şi fiica sa Marysia – ajunşi în cea mai neagră mizerie la New-York, după ce s-au lăsat ademeniţi de mirajul îmbogăţirii rapide în Lumea Nouă: “Dar voi, ţăranii, trebuie să vă ţineţi de munca câmpului, nu să cutreieraţi lumea”?! Iar Sienkiewicz o spunea în deplină cunoştinţă de cauză, căci – după cum se ştie – în perioada 1876-1878, în calitate de corespondent la “Gazeta Polska”, a bătut America în lung şi lat, pretutindeni unde se găseau colonii de polonezi. Faptul că nuvela “Pentru pâine” a văzut lumina tiparului în anul 1879, este cel mai bun argument cum că scriitorul s-a folosit la cald de informaţiile culese la prima mână…

N.B. În ceea ce-i priveşte pe ţăranii români ai zilelor noastre, acei ţărani doar cu numele de îndată ce-şi lasă propriul pământ în paragină pentru a slugări la străini, nu ştiu dacă vor ajunge vreodată să citească nuvela lui Sienkiewicz ori măcar prezentele slove, însă cred că ar trebui să mediteze mult mai mult şi mai des la versurile lui G. Creţenu: “Fie pâinea cât de rea,/Tot mai bună mi se pare, /Când o ştiu din ţara mea”…

Ei bine, în prima parte a romanului, totodată în prima perioadă a contactelor avute cu coloniştii nemţi, gospodăria lui Šlimak cunoaşte un încurajator progres (cumpără încă o vacă, se gândeşte să mai cumpere pământ), spre deplina mulţumire nu doar a membrilor familiei – părinţii şi băieţii lor Jędrek şi Stasiek, ci şi a argaţilor Magda şi Owczarcz. Însă lucrul acesta nu i se datorează nicicât lui Šlimak, un ţăran încet la minte şi în mişcări, ci nevestei sale Jagna Šlimakowa, personaj cu o mare expresivitate caracterologică, despre care criticii aveau să spună că “este una dintre cele mai reuşite femei din literatura polonă”.

Ca un făcut, însă, de la un moment dat lucrurile o iau razna şi avansează cu repeziciune înspre catastrofă: moare Stasiek, mezinul familiei, un băieţel straniu, bolnăvicios şi într-atât de impresionabil la muzică, încât – ne spune scriitorul – “se îmbujorase la faţă şi tremura de emoţie” atunci când l-a auzit pe boier cântând la orga americană (personaj care prin fragilitate, pasiune pentru muzică şi moartea pretimpurie ni-l aminteşte pe muzicantul Janko al lui Sienkiewicz), apoi lui Šlimak îi este otrăvit câinele, i se fură caii şi seria neagră a nenorocirilor merge înainte cu îmbolnăvirea nevestei şi incendierea casei de către nebuna Zośka, drept pedeapsă că Owczarcz şi fetiţa ei fuseseră găsiţi îngheţaţi pe câmp, după ce Šlimak, turbat de furie atunci când constată dispariţia cailor, îl face vinovat pe argat şi-l alungă din casă.

Šlimakowa este transportată în colonia nemţească pentru a fi mai bine îngrijită, şi tot aici Šlimak este gata-gata să-şi vândă pământul nemţilor. Însă Jagna Šlimakowa reuşeşte să refacă legătura cu pământul, căci deşi muribundă, ea se scoală de pe patul de suferinţă, îl pune pe nevolnicul ei bărbat să jure că nu va înstrăina nicicând pământul, apoi amândoi intră în ceea ce a mai rămas din gospodăria mistuită de flăcări, unde Jagna moare după dorinţa ei – ca o adevărată gospodină, nu ca o sărăcană!

De semnalat o legătură aparte şi întru totul surprinzătoare între romanul “Avanpostul” şi tetralogia “Ţăranii”: Jagna Šlimakowa îşi are în epopeea lui Reymont un corespondent pe măsură, pe care tot Jagna o cheamă şi care, după însăşi caracterizarea autorului, poate fi considerată drept “un simbol al pământului generos şi roditor (subl. mea, G.P.)”. Tot ce se poate ca prenumele Jagna să fie doar o fericită întâmplare, el fiind tot aşa de răspândit printre poloneze ca Ioana sau Ileana printre compatrioatele noastre. Dar când însuşi autorul afirmă că principalul lui personaj feminin este un simbol al pământului, iar din relatarea de mai sus s-a văzut cine este Jagna Šlimakowa, atunci înrudirea dintre cele două celebre Jagne este mult mai strânsă decât s-ar părea la prima vedere, căci pământul – aidoma Geei, mama tuturor celor însufleţiţi şi personificare a pămîntului la greci – nu poate fi întruchipat decât de femeie până şi în varianta modernă!

*

Din creaţia lui Boleslaw Prus, modestă din punct de vedere cantitativ dar atât de profundă şi elaborată în plan artistic, mai amintim următoarele realizări: Romanul “Emancipatele” – un pamflet împotriva emancipării prost înţelese a femeilor, pamfletul “Copiii” îndreptat împotriva revoluţiei din 1905-1907, romanul neterminat “Transformări” început în anul 1911, dar nefinalizat din pricina morţii survenită la 10 mai 1912, şi – desigur – romanul “Faraonul”.

Cu toate că “Faraonul” a fost scris între anii 1895-1896, în mod intenţionat l-am lăsat la urmă pentru suita de explicaţii ce i se cuvin. Din capul locului trebuie să menţionăm cele două însuşiri fundamentale ale cărţii:

1)Este un roman istoric, acţiunea lui fiind plasată de autor în Egiptul faraonic, mai exact la sfârşitul lungii domnii a faraonului Ramses al XII-lea şi în timpul scurtei şi furtunoasei domnii a fiului său, tînărul faraon Ramses al XIII-lea. Dar romanul istoric nu este “specialitatea” lui Boleslaw Prus. Noi românii ştim, însă, că istoria se bucura de multă aprecire printre şleahticii polonezi şi că înrudirile lor cu boierii moldoveni au exercitat o influenţă binefecătoare asupra acestora, chiar dacă unii dintre ei o făceau dintr-un spirit de imitaţie. Oricum, istoria a fost îndeletnicirea principală a unei bune părţi din boierimea românească, atât în ceea ce priveşte participarea ei directă la desfăşurarea evenimentelor (politică, războaie), cât şi la cunoaşterea temeinică şi justă a acestora. Iar aceste “înrudiri”se prelungesc în literatură prin apropierile sensibile dintre Sienkiewicz şi Sadoveanu, respectiv dintre Reymont şi Rebreanu pe de o parte, dintre Reymont şi Sadoveanu pe de altă parte.

Nu e greu de priceput că valoroasa literatură istorică poloneză de aici purcede, de-ar fi să amintim doar trei dintre cei mai prestigioşi romancieri polonezi: Jósef Ignacy Kraszewski, un scriitor deosebit de prolific (peste 200 de titluri), căruia îi revine meritul de-a fi fundamentat romanul polonez, apoi mult îndrăgitul H. Sienkiewicz şi nu mai puţin apreciatul Stefan Zeromski, un alt candidat serios la Premiul Nobel.

Ei bine, este de presupus că Prus a scris “Faraonul” îmboldit de dorinţa de-a demonstra pe viu cum trebuie gândit şi elaborat un roman istoric, căci se ştie că după publicarea în 1883 a romanului “Prin foc şi sabie”, prima parte a trilogiei lui Sienkiewicz, el i-a consacrat o cronică în care dezvăluia gravele abateri săvârşite de autor de la adevărul istoric. Lucru, de altminteri, recunoscut de însuşi marele Sienkiewicz…

Şi tot cu acest prilej, B. Prus a dovedit negru pe alb că romanul istoric nu este pentru el un impediment în reflectarea corespondenţelor cu realităţile din vremea sa ( edificatoare în acest sens este analogia dintre nemţi şi aprigii cămătari fenicieni), ori în înfăţişarea deznădejdii celor oprimaţi (memorabila scenă cu ţăranul rob ce-şi blestemă zilele după ce soldaţii îi astupă canalul la care trudise zece ani şi pe care soldaţii îl găsesc spînzurat la întoarcerea din aplicaţia militară).

2)Cu toate că singura lui călătorie în străinătate (anul 1895) are loc pe ruta Elveţia-Germania-Franţa, deci lui B. Prus nici măcar nu i-a trecut prin cap să procedeze aidoma lui Gustave Flaubert, care, o ştim prea bine, înainte de-a scrie romanul “Salammbô” s-a documentat temeinic în nordul Africii, totuşi “Faronul” are tot ce-i trebuie unei cărţi pentru a fi considerată mare, lucru dovedit de pasiunea cu care este citită.

Ceea ce înseamnă nu doar stil elegant, exprimare simplă şi fără cusur, echilibru interior şi o cuceritoare dozare a efectelor, ci mai înseamnă o amplă documentare în ceea ce priveşte religia şi obiceiurile Egiptului faraonic, moartea cu faimoasele ei umbre şi procesul de îmbălsămare al faraonului Ramses al XII-lea, armata şi administraţia, alimentaţia şi îmbrăcămintea, precum şi amplele comentarii despre piramide, Sfinx şi Labirintul cel cu 3000 de încăperi, despre perioada de glorie a Egiptului, oraşe, interioare, străini stabiliţi în Egipt (fenicieni, greci, evrei) şi despre complicata politică externă a egiptenilor, îndeosebi în raport cu belicoşii şi imprevizibilii asirieni.

Toate aceste aspecte au necesitat din partea lui Prus o impresionantă documentare, fapt dovedit cu vârf şi îndesat, totuşi, fără ca lectura să aibă câtuşi de puţin de suferit la capitolul atractivitate, chiar atunci când în fluxul cărţii sunt inserate pasaje menţionate de autor ca fiind autentice din, să zicem, “Textele sarcofagelor”.

Acţiunea romanului se centrează pe conflictul dintre statul întruchipat de persoana sacră a faraonului şi casta preoţilor, un conflict doar afirmat şi promis de prinţ în ultimii ani de domnie ai piosului faraon Ramses al XII-lea, apoi devenit deschis şi necruţător îndată după urcarea pe tron a tînărului faraon.

Cu toate că Ramses al XIII-lea, învingătorul libienilor de la Lacurile Sodice, este iubit de popor pentru proiectele de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale celor mai oprimaţi dintre supuşi, şi cu toate că el este susţinut de armată şi nobili, până la urmă conflictul este tranşat în favoarea marilor preoţi, graţie şireteniei cu care aceştia au ştiut să exploateze credulitatea şi spaima poporului revoltat, inclusiv a unei însemnate părţi a armatei, în timpul unei eclipse totale de soare despre care aflaseră cu mult timp înainte şi pe care au înfăţişat-o drept pedeapsa zeilor pentru necredinţa egiptenilor.

Merită să ne întrebăm ce l-a determinat pe Prus să-şi plaseze acţiunea romanului în acea perioadă lipsită de gloria şi măreţia Egiptului de altădată. Răspunsul ne este oferit de preotul Pentuer, cel ce provenea din rândul felahilor, prin urmare cunoştea în mod nemijlocit suferinţa şi durerea oprimaţilor, şi care în scurta domnie a tânărului faraon a fost consilierul acestuia: “Pentru că”, afirmă preotul, “Ramses al XIII-lea a fost primul faraon care şi-a dat seama de soarta nenorocită a poporului egiptean”!

@ George Petrovai

 

Anunțuri

Un gând despre “Boleslaw Prus – corifeu între corifeii literaturii polone

  1. Clasicii romanului polonez, ca si Henryk Sienkiewicz, ale caror romane le-am citit fara sa respir

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s