Fascinanta operă a lui George Petrovai

Fascinanta operă a lui George Petrovai

(Reverenţe critice)

Volumul de poeme Cvintet megapoemic, semnat de George Petrovai, cuprinde idei filosofice şi spirituale, răsărite din dorinţa pură a unui om care analizează viaţa în detaliu, căutând noi sensuri existenţiale, cochetând cu lumile din trecut, dar şi cu cele actuale. Cartea reprezintă un cumul de gânduri profunde, inspirate din istoria biblică, din cea a filosofiei profane, precum şi din realitatea cotidiană. Versurile sunt clare, precise, în stil clasic, cu o muzicalitate perfectă, vibrând de inedit şi candoare. Autorul demonstrează că versul rimat rămâne inegalabil, uşor de perceput, având o splendoare neîndoielnică.

În primul megapoem al volumului, intitulat Lucifer (Panorama deziluziilor), se regăseşte povestea arhetipală a Vechiului Testament, redată în stil original, presărată cu gânduri personale, cu frământări fiinţiale şi posibile răspunsuri la interogaţiile existente. Ideea esenţială care străbate cele patru părți ale poemului de la începutul volumului este ireversibilitatea timpului. Oricâte încercări ar face omul de a se întoarce în trecut, acestea eşuează de fiecare dată, rămânându-i doar gustul amar al dezamăgirii. Protopărintele Adam săvârşeşte greşeala crucială, alături de consoarta sa Eva, greşeală care aduce cu sine alungarea din Eden, precum şi neliniştea interioară, secondată de iminenţa morţii. Prăpastia cunoaşterii îi primeşte cu braţele deschise, iar Tatăl ceresc aşteaptă răbdător întoarcerea lor acasă, privind din înălţimi cum se străduiesc din răsputeri să-şi redobândească inocenţa.

Prima parte, intitulată sugestiv Facerea, ne introduce în spaţiile atemporale, când totul era doar un gând genial, ca apoi să devină Cosmosul, pe care-l cercetăm fără întrerupere, pentru a ne regăsi identitatea. Eul liric, în persoana celui care concepe acest univers literar unic, este entitatea înţeleaptă, care a primit din mâinile Creatorului misiunea de a-i observa pe cei ce vor trăi pe Pământ, şi având capacitatea de a percepe tot ceea ce se întâmplă în fiecare clipă a vieţii. Această fiinţă fără seamăn, Lucifer, a crezut că va reuşi să pătrundă tainele Universului creat de Dumnezeu, că va fi egalul Atotştiutorului, fiind convins că este diferit de toţi ceilalţi şi astfel va putea atinge culmile infinitului. Orgoliul său fără margini era binecunoscut în ceruri, numai că acesta era destinul său: să fie în preajma oamenilor, pentru a le pune la încercare credinţa şi puritatea. Finalul primei părți este o învăţătură nepreţuită, un preludiu a ceea ce avea să urmeze căderii în păcat: Căci nemurirea-i o pedeapsă / pentru fiinţele deşarte – / teama de moarte şi-o înving / sperând la viaţa după moarte.

Partea a doua – Coborârea, descrie tabloul greşelii primordiale, căreia i-au căzut victime Adam şi Eva, îndemnaţi fiind de arhanghelul cel ipocrit, care a procedat ca un veritabil manipulator al voinţei umane, inducându-i în eroare pe cei doi, ca apoi să le răpească nevinovăţia. Este interesantă viziunea autorului, referitoare la traiul anost al cuplului arhetipal, în care se simte un pic de haz de necaz, calitate specifică românului: Tot căutând, sub un copac / pe porumbei i-am dibuit / el gânditor, ea plictisită…. Acestei vieţi fără sare şi piper îi trebuia un strop de acţiune, de energie, astfel încât Lucifer i-a şoptit femeii că nu trebuie să-i fie teamă să guste din pomul oprit, căci nu va muri, dimpotrivă, o să devină asemenea Domnului. Cine ar fi putut rezista unei asemenea tentaţii? Nimeni. Apoi totul s-a năruit, iar Dumnezeu a decis să-i alunge din ceruri direct pe Pământ, un spaţiu deloc de neglijat, de altfel.

De-a lungul Cunoaşterii luciferice (Partea a III-a) ne întâlnim cu personaje ale lumii antice şi nu numai, de la care aflăm că păcatul este atractiv şi greu de refuzat. Omul are în sine cunoaşterea binelui şi a răului, dar tinde să încalce toate poruncile divine de dragul unei situaţii mieroase, sub care se ascunde vina. Cu toate avertismentele din timpurile străvechi sau noi, omul cedează păcatului, aruncând responsabilitatea asupra altuia, dar în adâncul sufletului recunoaşte că a greşit.

Ultima parte, Dezamăgirea, este o rugă personală, adresată divinităţii, din dorinţa de a fi totul ca la început. Realizând marea pierdere, Lucifer regretă că a fost atât de mândru, şi-i cere Creatorului liniştea profundă a sufletului, acceptând faptul că el nu va fi nicicând asemenea Celui care l-a zidit: Nimic nu-i mai de preţ ca bunul / pe care ştii că l-ai pierdut, / fapt pentru care îmi doresc / să fie iar ca la-nceput.

Următorul poem, Întoarcerea în timp, la fel de filosofic precum şi celelalte, realizează trecerea la Noul Testament, conceput ca o cugetare la viaţa şi moartea lui Hristos, dar şi ca un dialog între eul liric şi divinitate. Misiunea hristică, importantă pentru adepţii creştinismului din întreaga lume, reprezintă calea către împlinirea şi mântuirea spirituală. Toţi credincioşii cunosc patimile lui Iisus, dar şi motivaţia sacră care L-a adus pe Pământ. Călătorind cu spiritul, poetul s-a întors în timp, în vremea iudeilor, tocmai în momentul în care Mesia trebuia să fie crucificat. Ştiind ce tocmai era pe cale să se întâmple, el I-a cerut Mântuitorului să se salveze, mergând împreună cu el în timpul prezent. Răspunsul înţelept al lui Hristos se referă la faptul că este inutil să vină în timpurile noastre, doar pentru ca oamenii să se convingă de existenţa sa. Prelegerea lui ilustrează o învăţătură încă vie pentru noi toţi, cum că oamenii sunt la fel de ipocriţi, ca şi cei din trecut, şi, probabil că vor invoca pretexte aberante, numai să pună la îndoială scopul sfânt pentru care Tatăl l-a trimis în lume. Aşa că, vor crede doar cei care au sufletul pur, conform zicalei: Mulţi chemaţi, puţini aleşi. Sau crezi cumva c-ai tăi fârtaţi / doldora de încreştinare / s-ar dovedi mai omenoşi / decât aceste exemplare

Apoi ne reîntâlnim cu filosofia antică, din vremurile ei cele mai luminoase, când Aristotel cugeta la tot ceea ce exista şi formula teorii esenţiale chiar şi pentru timpurile actuale. Căci al treilea megapoem al cărţii, intitulat Testamentul lui Aristotel (Corpus Aristotelicum), îi este dedicat marelui gânditor antic grec, profesorul lui Alexandru cel Mare, versurile sale fiind împărţite în trei acte: Actul I (Dimineaţa vieţii), în care ne sunt înfăţişate ideile filosofului din Metafizica și Fizica, cum că nimic nu este întâmplător, iar omul e fiinţa care se luptă în permanenţă să-şi schimbe destinul; Actul II (Amiaza vieţii), ce prezintă teorii ale filosofilor Socrate şi Platon, este rodul copt al gândirii, apogeul cugetărilor profunde, în care omul este centrul Universului, mica fârâmă dintr-un tot unitar, în a cărei fiinţă lumina şi-a găsit un sălaş ideal; Actul III (Amurgul vieţii), reflectă atât gândirea filosofică, cât şi cea creştină, conform cărora nu se sfârşeşte totul în moarte, că omul îi lasă lutului trupul, iar spiritul urcă în cele mai înalte cercuri ale Universului. Acuma-mi este foarte clar / că Universul are-un scop / dar care nu e necesar, / altminteri / moartea trebuie văzută / ca al vieţii scop hilar!…

Finalul volumului readuce cititorii cu picioarele pe pământ prin Balada ticăloşilor cu ştaif, în ale cărei versuri se descoperă rănile societăţii actuale, luptele politice, interesele perfide ale celor care s-au îmbogăţit peste noapte şi care doresc să trăiască o veşnicie fără să aibă grija zilei de mâine. Poetul încearcă să mai îndulcească puţin tonul, îndemnând la chibzuinţă şi la păstrarea demnităţii. Cu criza asta îndrăcită / pe tot românul sfătuiesc / niţel cureaua să-şi mai strângă / cum mulţi o fac de când trăiesc.

Balada aflătorilor în treabă, cel de-al cincelea megapoem, este de fapt un imn al trezirii conştiinţei românilor, ce parcă dorm de multă vreme, sperând că se va schimba ceva în bine doar aşteptând, fără să acţioneze în vreun fel: Nu v-amăgiţi cu vreo schimbare / care-i nutrită de răbdare / c-atunci se-avântă resemnarea / cu sporul ei de-amărăciune.

George Petrovai este un poet valoros, un gânditor al acestor timpuri zbuciumate, care încearcă să aducă omenirii un crâmpei de lumină, linişte şi spiritualitate, prin intermediul operei sale fascinante.

@Gina Moldoveanu,

Brăila, 2013

P.S.  Acest text este Prefaţa la noul volum de poezie al domnului George Petrovai, în curs de apariţie la Editura Echim din Sighetu- Marmaţiei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s