Gânduri…

Mariuca Verdes
Mariuca Verdes

Gânduri…

Autor: Măriuca Verdeş

Pe plaiuri Maramureşene am prins viaţă, rădăcinile mele fiind înfipte adânc în acest pământ. Aici au crescut vlăstare care s-au lăsat purtate de vânt, aşa cum m-am lăsat şi eu, dar rădăcinile fiind mai puternice m-au întors pentru a putea vedea cu ochii sufletului faţa nevăzută a adevăratului Maramureş.

Am zinit pe lume într-un sat de la poalele Gutâiului, într-o familie simplă dar înţeleaptă, unde viaţa este trăită după canoane proprii, moştenite de la străbunii nostri din generaţie în generaţie, o viaţă oarecum diferită de cea de la oraş şi chiar de ceea ce se prezintă uneori în presă.

Sunt de părere că Maramureşul nu este aşa cum îl văd unii oameni. Raportându-mă la lumea mea, la ceea ce am trăit, la ceea ce mă leagă de acest pământ unde m-am bucurat de liniştea dealurilor, armonia firească a culorilor, libertatea vieţii, filosofia ţăranului, frica pentru ceea ce înseamnă Dumnezeu, unde simţi bucuria trecând prin tine ca un fior, cred că acest ţinut are ce povesti. Rămâne să fim noi la înălţimea sa, să ştim să ascultăm şoaptele codrilor, foşnetul frunzelor, poveştile vântului, murmurul izvoarelor…

Adevăratul Maramureş nu este cel creat de oameni, ci este creaţia lui Dumnezeu. Oamenii, lăsându-se purtaţi de dragoste şi smerenie, au făcut lucruri care să le păstreze legătura cu acea lume nevăzută, necunoscută, simbolizată prin crucile moşilor, bisericile de lemn, porţile încrustate cu semnele trecutului, zadiile traversate de culorile vieţii şi ale morţii, poveştile satului, legendele şi miturile vremurilor de mult apuse, horile durerii, ale înstrăinării, sunetul înalt, răscolitor al ceterii… Nimic din toate acestea nu poate exista fără îngăduinţa Sa, iar Maramureşul nu există în absenţa lor.

Mă întreb unde s-au dus casele bătrâneşti, porţile, icoanele pictate pe sticla, lucrurile casnice de lemn, tot ce au creat şi iubit înaintaşii noştri. Puţine dintre ele au mai rămas în picioare, rezistând atâtor ploi, furtuni şi răutăţi, vrând parcă să ne arate, să ne amintească de sacrificiul bunicilor, al străbunicilor noştri, de care încet, încet, uităm.

Nu mai sunt printre noi să ne povestească de greu şi suferinţă, foamete şi chin, lupte, victorii şi înfrângeri, vise şi speranţe.

Uităm că prin ei, pământul Maramureşului, a fost sfinţit de sângele vărsat pentru apărarea gliei şi a hotarelor…

Uităm că ne-au transmis învăţăminte şi norme prin modelele cusute pe cămeşile albe, proporţia caselor şi aranjarea interioarelor, prin simbolistica porţilor, horile bătrâneşti, ritualurile moşilor şi multe altele.

Dacă lemnul a fost cel care a suferit alături de Isus, poate nu întâmplător, atunci când este tăiat, mai varsă o lacrimă. Gospodăria făcută din lemn, era considerată un loc protector. Ce frumos este atunci când se spune că lemnul are viaţă, lemnul este viu, biserica este vie, Maramureşul mai este şi poate să mai rămână viu.

Noi, oamenii locului, poate nu ştim suficient să păstrăm, să scoatem în evidenţă importanţa acestui ţinut, dar putem să facem altceva ca oameni simpli, fără putere şi anume să privim Maramureşul cu alţi ochi, ca pe o poveste şi să avem grijă să nu îi distrugem vieţuirea, mitul, ethosul, pentru a lăsa curăţenia, frumuseţea să se strecoare ca şi razele de soare printre norii cei grei ai timpului.

Din păcate, Maramureşul a ajuns să fie regândit atât în arhitectură, port, trai, cât şi în hori, lăsând adevărul să se scufunde în întuneric, neluptând pentru a-l mai ţine la suprafaţă. Ţine de noi fiecare ce ne dorim să lăsăm copiilor noştri.

Maramureşul vechi s-a construit într-o perioadă lungă de timp cu muncă şi sacrificiu, ar fi păcat să dispară atât de uşor. Să nu uităm că suntem trecători pe acest pământ ca şi frunza codrului/ astăz’ îi şi mâine nu-i / şi să duce-n b’diata lui. Dar rădăcina trebuie să rămână aici, înfiptă sănătos în negurile istoriei, pentru a putea renaşte în generaţii noi, astfel încât şi ele, la rândul lor, să se poată bucura de poveştile locurilor, înţelepciunea oamenilor, frumuseţea graiului, eleganţa portului, obiceiurile anului, armonia lemnului însăilat în case, porţi şi biserici, inocenţa bălaie a coconilor cu mere ionatane pictate pe obraji şi cerul prăvălit în ochii lor veşnic miraţi, frumuseţea naturii din acest ţinut de legendă: Maramureşul Voievodal.

În final, o dedicaţie pentru toţi cei care iubesc Ţara Maramureşului:

https://www.youtube.com/watch?v=COyTeq2uNmI

@ Măriuca Verdeş

Septembrie 2013

Anunțuri

3 gânduri despre “Gânduri…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s