Din neguri de timp, uitate (1)

Din neguri de timp, uitate (1)

Autor: Lia Mureşan

— Mama… mama, te caută cineva la telefon!

—…

— Mama! Vino te rog…

— Cine-i?… spune-i să revină, caută o scuză… ori zi-i că am să sun eu, cere-i numărul şi întreabă despre ce-i vorba… să-ţi spună o oră la care pot suna eu…

— Mama, este cineva care vorbeşte ciudat, nu prea înţeleg… te rog mama, femeia insistă, spune că este important.

— Vin!… vin acum. Puteai spune şi tu că nu-s acasă!!!

— Eh, gata, am zis că eşti… vine acum, vă rog să o scuzaţi, să mă scuzaţi că v-am reţinut… mama este în seră la flori, s-a lăsat gerul de câteva zile… de aceea durează atâta până vine.

— Api, nu-i nici-o hibă draga leli!… tu trebe că esti cocoana Ilincuţei… auzât-am că ieşti mândră şi cuminte ca o icoană… treabă să hii, doară eşti de jiţă bună… Doamne, Doamne ce fată frumoasă o fo’ Ilincuţa, maică-ta… doru-mni de ie Doamne, tu fătucă… da’ pă tine cum te cheamă?

— Ana.

— Mândru nume ţi-o pus… de pă la noi, nu şi-o hi uitat cu tătu’ rădăcinile bag sama, deşi o uitat demult colbu’ drumului şi mninosu ierbii din brazda lăsată de coasă pă aste dealuri, nu te-o adus niciodată…da’ spusu-i-ai că o coată Ioana Lalului socăciţa?!… Nu ştii cine-s… n-ai de unde!!!

— Ana, cine-i? …

—… nu ştiu, cineva care te cunoaşte, a insistat… n-am prea înţeles, vorbeşte de parcă ar fi de dincolo de timp.

— Alo, Ilinca Dan, poftiţi, cu ce vă pot ajuta?!

—… Ilinco! Ilincuţă… cu ce să mă ajuţi?!… greu ieşti de aflat draga lelei!!! Lăudăm pă Iisus!…ai uitat şi tu haturile, dâmburile de pă Valea Sasului şi, şi pă cele babe ştirbe uitate şi de Dumnezeu că nu se-ndură să ne cheme la El… câţî ani or hi de când n-ai mai zinit?!?… Noa dară, ştii tu oare cu cine graieşti amu? … spuse râzând vocea ce venea parcă de la celălalt capăt de lume, o lume pe care am uitat-o, am rătăcit-o şi de care-mi era, este atât de dor…

— Lăudăm pă Iisus, lele Ioană, sărut mâna!… ce bucurie!!! Doamne, esti bine, sănătoasă?…cum ai aflat numărul de telefon?! Să-mi fie ruşine!… nu m-am aşteptat să fii dumneata!!! emoţii fără margini m-au cuprins, amintiri, imagini şterse de timp mi-au revenit în cascadă, abia-mi stăpânesc lacrimile ce-ncep să-mi împăienjinească ochii în timp ce-o ascult vorbindu-mi… o spaimă, un reproş nu-mi dau pace… ar fi putut muri, putea fi o cruce pe dealul Corost ca atâtea altele de care nu am ştiinţă.

— Eh, Ilincuţă… Dumnezău o vrut să te aflu fără să te caut. Am fo’ beteagă şi m-or dus la spital la oraş şi cu mine-n salon o fo’ o femeie şi povestind, din una-n alta, o zâs că te cunoaşte. Tare mni-ar hi plăcut, tare m-aş hi bucurat de aş hi putut să-ţi dau de veste unde-s… ştiu că ai hi zinit… da’ n-am vrut să te zăhăiesc cu năcazurile mele, mai ales că mni-o zâs că ieşti tare ocupată, că lucri tătă zâua deşi ieşti doamnă mare… Api, Ilincuţa leli, nu te supăra că te-am zăhăit amu cu telefonu’ aista… da’ mni tare dor şi m-am gândit să te chem de-i vre’ să zii de Crăciun p aici… io te aştept, ţi-oi pregăti camera de la drum, patu’ în care durnei când ai fo’ fătucă şi te lăsa mă-ta la mine de mas, că nu ştiu câte zâle mni-o mai rămas, cât o să hiu ipenă la cap… numa’ Dumnezău sfântu’ şti’…

— Lele Ioană am să vin… am să vin numai dacă-mi promiţi că ai să te pregăteşti la fel ca-n alţi ani. Nu vreau să te oboseşti, n-aş vrea să fie deranjul prea mare pentru dumneata. La anii dumitale trebuie să ai grijă cu atât mai mult că ai spus că ai fost bolnavă.

— Doamne feri şi apără tu Ilincuţă ce tăt grăieşti tu acolo?! Îs io batrănă, am fo şi beteagă, da’ încă tăt io-m fac treaba-n gospodărie, mni-o dat Dumnezău putere…nu mai am sporu’ de altădată da’ tot io mni le fac… voi numa’ ziniţi… adă-o şi pă Ana… ziniţi toţi trei, loc ieste bugăt.

— O să văd lele Ioană, nu ştiu dacă o să venim toţi şi nici nu-ţi pot spune cât am să stau. Dumneata de unde mă suni? Dă-mi te rog numărul de telefon şi te sun eu într-o zi, două şi-ţi spun atunci. De venit sigur vin. Mi-e tare dor şi mie, am tot vrut dar am amânat nepermis de mult şi îmi pare tare rău… te rog să mă ierţi lele Ioană!

În ultimii ani mi-am tot propus o mică vacanţă pe care să o petrec pe Valea Sasului, locul de care mă leagă atâtea amintiri frumoase, un loc cu oameni aparte aşa cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc. Acel loc, acei oameni şi-au pus amprenta asupra mea, mi-au marcat într-un fel devenirea, m-au însoţit mereu din ceaţa amintirii. Am plecat de acolo trimisă de mama la îndemnul doamnei Onica, învăţătoarea, la oraş, la şcoală. Eram doar un pui de om, am plâns, m-am rugat să nu mă trimită.

— Mamă, tată, nu vreau să merg! Nu cunosc pe nime’ acolo. O să mă ptierd în învălmăşeala oraşului, mnie mni drag aici, nu mărg nicări!!

— Nu-i după tine, ce-i fa’ tu aici?! Vrei să-ţi rumpi cioantele la sapă şi la fân?!! Tu cocoa’ ai mintiucă, poţi fa’ şcoală să hii doamnă, trebe să te înveţi cu şcoala de la oraş, aşe o zâs Onica că-i mai bine şi aşe credem şî noi. Până-n sat îi departe şî vezi bine că aici nu-i şcoală numa’ pâna-n a patra… apoi când a hi vremea, te poţî întoarce acasă, satu’ nu pleacă de-aci de-i vre’ să te-ntorci. Da’ nu-i zini-napoi… tăţi câţi s-o dus n-o mai zinit. La oraş traiu-i mai uşor şî rostu’ tău nu-i aici la sapă, la câmp şî la coada vaciî!! Lasă zderetu’, dejaba te zmniorcăi, noi ştim mai bine ce şi cum. Crezi că nouă ni-a hi uşor fără tine?!!!

După ani şi ani mă încearcă regretul că atunci când aş fi putut să-mi influenţez destinul întorcându-mă în sat n-am făcut-o. Credeam că nimic nu mă mai leagă de acel loc. Moartea mamei şi apoi la scurt timp al tatei, când încă nu-mi găsisem rostul m-au îndepărtat. N-am ştiut cum să fac faţă durerii decât fugind, alungând dorul şi amintirea acelui loc. Acum, peste timp, vocea trecutului mă cheamă.

Iată-mă la drum dis de dimineaţă, o dimineaţă ceţoasă şi rece. Las în urmă reproşul lui Tudor şi al Anei de a-i lăsa singuri de Crăciun. Motorul toarce lin, urc muntele, tai curbele, las în urmă kilometri. Imi ţin mintea goală de orice gând, urmăresc şerpuirea drumului, doar inima-mi freamată de emoţie. Las în urmă răspântia şi asfaltul. Înaintez încet cu viteza-ntâi şi a doua pe drumul îngust, pietruit, am timp să privesc casele, să caut printre amintiri, doar-doar voi recunoaşte ceva…

Este prea devreme. Pe drum – nici ţepenie de om. E linişte, totul pare încremenit, doar fuioarele de fum ce se înalţă spre cerul plumburiu îmi amintesc de căldura şi viaţa din spatele ochiurilor de fereastră unde bănuiesc priviri curioase. Ciudat, dealurile nu-mi mai par atât de-nalte. Nimic nu mai este ca-n amintire. Zăresc clădirea şcolii, dărăpănată, cu scânduri batute-n cuie în loc de ferestre, fără gard şi fără porţi. Opresc motorul şi cobor. Intru cu strângere de inimă-n curtea părăginită, mă îndrept spre coridorul-prispă şi caut cu privirea livada şi casa lui Andraş. Nimic nu mai este la fel, în locul casei vechi ascunsă-n perdea de viţă de vie, acum stă semeaţă o casă mare pe două niveluri construită-n arhitectură nouă, importată, aşa cum am văzut de altfel aproape tot drumul de la răspântie încoace şi nu-mi pot opri întrebarea: „Ce s-a întâmplat cu oamenii acestui loc?!”

Mă ridic cu strângere de inimă, mă îndrept spre maşină şi încerc să-mi ascund teama că nici casa Lalului nu mai este.

— Lăudăm pă Iisus, pă cine căutaţi doamnă?…să vede că nu sunteţi de p’ aicea.

— În veci amin!… mă uitam la vechea şcoală, e tare dărăpănată…cum de-i lăsată-n paragină? Nu mai sunt copii de şcoală ori s-a construit alta?

— Api, nu-s bani domnucă… coptii îs, învaţătoare n-avem… mărg bdeţii coptii la şcoală-n sat, îi duce şî-i aduce cu o dubă Gheorghe a Roşului… Da’ amu nu te supăra că-ntreb, văd că te uiţî la şcoală… mneta-i hi noua învaţatoare, bag sama?

— Nu-s. Mă uitam doar… La revedere, mulţumesc pentru informaţii!

N-am avut puterea de a mai sta la taclale, am urcat în maşină privind zarea şi mi-am sters cu dosul palmei o lacrimă, aşa cum făcea lelea Floare a Roşului în copilaria mea.

Căutând în poşetă batistele de hârtie să-mi sterg ochii am dat de pachetul cu ţigări. Am luat una şi am tras cu nesaţ fumul de parcă ar fi fost ultima ţigară, gândindu-mă la reacţia lelei când mă va vedea fumând, fără voie un zâmbet îmi înflori pe buze. Am întors cheia-n contact şi am demarat uşor, pornind spre casa Lalului. Mai aveam cel mult cinci sute de metri. Am parcat cu teamă pe podeţul de lemn din faţa porţii, aceeaşi poartă din lemn masiv cu încrustaţii, înnegrită de ploi şi ani. Casa batrânească din bârne de lemn, acoperită cu draniţă, facea notă discordantă între cele două monstruozităţi înalte, construite recent, afişând opulenţa proprietarilor. Am deschis portiţa şi odată intrată-n curte am regăsit copilaria. Dacă n-aş fi privit spre cele două constructii care o flancau, puteam spune că aici, în acest loc, pentru această casă, timpul a încremenit; s-a oprit acolo unde-l lasasem cu ani în urmă. Cu strângere de inimă am apăsat pe clanţă şi aidoma ca-n copilărie am strigat din usă:

— Acasă ieşti lele Ioană?! Am zinit. Lăudăm pă Iisus!

Cumva timpul în mintea mea s-a învălmăşit, pe moment redevenisem Ilincuţa Măriei lu’ Ionu’ lu’ Chifor, copila dornică a descoperi taine şi întelesuri când am auzit vocea nealterată de ani a lelei.

— În veci amin! Acasă-s dară, intră Ilincuţă, te aşteptam…

Cu bucurie am regăsit totul aşa cum ştiusem, lăsasem cu ani în urmă… doar lelea Ioană în ciuda faptului că încerca să ascundă, avea brazdată pe chip viaţa aspră şi anii de suferinţă. Nimic nu mai amintea de femeia corpolentă, roşie-n obraji. În faţa mea stătea o bătrânică adusă de spate, ştirbă cu faţa plină de pliuri. Doar ochii şi păstraseră voiciunea de altădată şi parcă nici aşa înaltă nu mai era. Am încercat din răsputeri să-mi ascund durerea, mi-era teamă că-mi va citi în ochi mila, regretul şi neputinţa de-a o ajuta cumva.

Ne-am îmbrăţişat, apoi lelea Ioană s-a dat un pas în spate privindu-mă.

— Ptiu pă tine tu cocoa’ tăt mândră ai rămas… Doamne, dor mni’o fo’ de tine. Noa, amu c-ai zinit, sezi colo pă laiţă după masă că-i hi flămândă de pă drum. Amu iată-ţi aduc de măncare, ţi-am făcut balmoş, mni-am amintit că-ţi plăce’… or’ de ţî frig hai lângă şpori şî te-ncălză!!!

— Lasă lele Ioană, nu mi-e foame, am mâncat mai devreme şi nici frig nu-mi este. Stai dumneata mai bine aici lângă mine şi spune-mi ce mai este nou. Văd că s-a schimbat mult pe aici de când n-am mai fost.

— Api s-o ştimbat dară că s-o ştimbat, trebuia să să ştimbe, că s-o ştimbat timpurile şî rosturile. Vezi tu Ilincuţă, o-nceput a se ştimba cân’ ai fo’ tu cocoană, încă de atuncea o început, o ajuns şî pă la noi cele bune şî cele rele din lumea largă, da’-i fo’ pre’ mnică să înţălegi… Noa dară, nu-i bai… baiu-i că să pterde omenia, la tăţi le trebe case mari, bani cât de mulţi şî lucru cît de puţînel. Li ruşâne a lucra la mulţ’… s-onvăţat cu trai uşor pă acolo pă unde o îmblat. Şî gâneşti că-i poartă dracu’, Doamne feri şî apără, să păzăsc, n-au răbdare şî nici ruşîne, nici respect. Da’, tu Ilincuţa lelii de ce n-ai adus-o pă Ana?… să hi zinit tăţi tri, cu domnul Tudor cu tăt… I-ai hi dus la borcut şi le-ai hi arătat casa unde-ai crescut, o rămas la feli cum o fo’, aşe cum ţ-o promis când o cumpărat-o Irina lu’ Toaderu’ lu’ Colindău, are grijă şî o întreţâne… şî, i-ai hi dus în Corost să aprindă o lumânare la căpătâiu’ mâne-ta şi a lu’ tatât-o. Ar hi văzut şî iei ce brazi mandri şî drepţ au la cap, aşe cum o fo’ şî iei, Dumnezău să-i odinească… o crescut mândri şî drepţ de când i-ai pus, dreptu-i că şî io am avut grijă…

– I-oi aduce la vară lele Ioană… amu am zinit eu, am vrut să fiu singură… singură ca şi atunci când am plecat fără să mă uit înapoi.

@Lia Mureşan

Blogul autoarei:http://rolia2012.wordpress.com/

Anunțuri

9 gânduri despre “Din neguri de timp, uitate (1)

  1. Si noi iti multumim!
    Pe mine ma bucura fiecare rand pe care l-ai scris in frumosul nostru grai morosenesc.
    O zi faina!

  2. Doamne, cât de frumos scrieţi! Aveţi un talent de povestitor, pe care trebuie să-l aduceţi la lumină şi altora publicându-vă textele, dacă nu aţi făcut-o deja. Poate nu-i la locul lui acest cuvânt „textele”. Nu-i, cu siguranţă, nu…! Ar fi fost mai potrivit, în locul său, „emoţiile”… Nu pot să spun decât atât: mi-aţi prins sufletul, şi, Doamne, ce captivitate frumoasă!, în lumea emoţiilorşi trăirilor dumneavoastră… Iar asta nu-i puţin lucru, suflete care vibrează pe aceeaşi coardă… Şi tot acest lucru mă aruncă în timp, la un trecut eseu, scris prin 2009, din care am luat două rânduri: „Există suflete care vibrează sincron, suflete care simt la fel. E ca un perpetuum mobile, în care secundele trecutului îndepărtat ori mai apropiat de noi nu încetează să-şi retrăiască sentimentele”(Mersul pe sârmă al memoriei). Dar cred că n-ar fi cinstit din partea mea să stric vraja poveştii cu alte cuvinte, ea, vraja care mi-a făcut această dimineaţă să fie mai frumoasă.

    Am citit rândurile fără suflare, frazele au curs ca o apă vie prin faţa ochilor şi, fără prea mult gând, s-au oprit, ca la un semn al inimii, pe fraza-cheie a întregului text – “Am deschis portiţa şi odată intrată-n curte am regăsit copilaria.” – care te poate teleporta oriunde vei vrea, cititorule!

  3. @Alexandru Răduţ:
    Voi fi sinceră, nu ştiu fi altfel… nu prea fac faţă laudelor… mulţumesc mult din tot sufletul. Sunt onorată!

  4. @Lia… Şi eu am fost sincer cu dumneavoastră. Poveştile adevărate pe care le scrieţi chiar ar merita să fie publicate. Limbajul neaoş, obiceiurile locurilor şi, nu în ultimul rând, cuvintele încărcate de emoţii ar fi păcat să se piardă doar într-un spaţiu limitat, cum este cel al unui blog, fie şi de calibrul acesta. Textele merită mai multă vizibilitate. Despre laude, le meritaţi cu prisosinţă, ele nu trebuie să vă inhibe, chiar nu trebuie, iar mie nu-mi stă în fire să le fac gratuit şi, mai ales, celor lipsiţi de valoare. Dar cred că Nicolae Iorga, marele nostru istoric, a spus-o mai tranşant : „Modestia este pentru proşti.”

    O zi frumoasă!
    Alexandru Răduţ

  5. @Alexandru Răduţ, nu am pus la îndoială sinceritatea dumneavoastră. Vă cred şi asta pentru că acest text a fost foarte bine primit de cititori peste tot pe unde l-am postat pe net… recunosc că nu m-am aşteptat.
    Vă rog să nu vă lăsaţi păcălit de faptul că am scris la persoana I. Nu este o poveste adevărată, este multă „broderie literară”. Desigur că obiceiurile de nunţă, şi nu numai, care se regăsesc în acest text, în fragmentele următoare, sunt autentice. Cei care cunosc satul maramureşean ştiu asta.
    Această povestire (monografie romanţată) a satului maramureşean este publicat în Revista Forţelor Terestre. Din păcate nu este destinată publicului larg. Am avut norocul să-mi citească în urmă cu ceva ani acest text (şi nu numai) pe internet pe un site unde postasem fragmente şi mi-au cerut acordul să-l publice. Au spus la fel, să nu se piardă dacă nu-l voi publica. Recunosc că deşi nu m-am gândit până atunci să public ceva… am acceptat. Mă simt onorată de atenţia care mi s-a dat, i s-a dat acestui text care s-a „născut” dintr-o întâmplare şi apoi a curs de la sine… Nu am făcut niciun fel de demers pentru a publica, nu ţin neaparat să-mi văd numele pe o carte, nu în condiţiile în care se publică astăzi fără discernământ… oricine are bani poate publica…
    În ce priveşte modestia, da, am mai citit pe undeva cuvintele lui N. Iorga, nu ştiu în ce context au fost rostite… dar luate ca atare şi folosite ca motto pentru viaţă, nu, nu pot fi de acord cu ele. Omul simplu cred că e mult mai înţelept. Este o vorbă în Maramu’ pe care am auzit-o de copil, am auzit-o rostită la adresa unora de atâtea ori, încât mi-a intrat în sânge modestia :D. Mama mi-a repetat de atâtea ori să-i las pe alţii să mă laude dacă vor găsi ceva de lăudat dar să nu mi se urce la cap. Pe la noi se spune aşa: ” Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul”. În aparenţă nu are legătură… dar are. Şi tot legat de modestie şi trăire îmi vin în minte nişte cuvinte pe care le voi cita aproximativ deşi nu-mi ami amintesc cui aparţin… sună cam aşa: ” Orgoliul se apropie cel mai mult de sentimentele inferioare, dar nimic nu este mai aproape de sentimentele înalte ca modestia”.
    Fireşte că fiecare dintre noi suntem sclavii propriei simţiri şi educaţiei primite. Pentru mine e prea târziu să mă mai schimb 🙂 .
    O seară liniştită!
    Lia Mureşan

  6. @ Lia… Înclin să vă dau dreptate, în tot ceea ce aţi spus. Poate că vorba lui Iorga nu a fost decât o replică la o discuţie avută cu un confrate de breaslă într-o dispută de opinii. Se cunoaşte prea bine că Iorga îşi susţinea ideile prin solide argumentaţii, nelăsându-şi veleitarii, de care ţara era, şi pe atunci, plină, să-şi arate, în spuse, ideile absurde şi încâlcite. Eu pe sensul acesta am mers, citându-l. A nu se înţelege că aş avea vreo dispută cu dumneavoastră. Doar cu cei care ies în faţă, cu tupeul caracteristic, nespunând nimic, ba, mai mult, sufocându-i pe cei cu adevărat valoroşi.

    O seară frumoasă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s