Legătura inseparabilă dintre artă şi religie

Legătura inseparabilă dintre artă şi religie

 

 

Autor: George PETROVAI

George Petrovai
George Petrovai

Între artă şi religie (chiar în varianta ei mitologică) există o strânsă legătură, întrucât ambele compartimente sunt atât de profund umane încât vizează cu insistenţă transumanul prin cele două forme, care – aşa cum ne încredinţează Petre Ţuţea în cartea sa Între Dumnezeu şi neamul meu – definesc sacralitatea căii lor de acţiune: inspiraţia (favoarea divină) şi revelaţia (acţiunea directă a divinităţii).

Probă în acest sens sunt două exemple de referinţă pe care le-am extras din istoria spiritualităţii umane – primul din formidabila istorie a Greciei antice, celălalt din zbuciumata istorie a aşezării spiritului evreu în matca monoteismului:

1)Cu toate că diferenţa dintre filosofie şi artă îşi are originea în distincţia operată de Platon între logos şi mythos, fireşte – ne asigură Ştefan Aug. Doinaş în prefaţa la Aşa grăit-a Zarathustra – “cu discreditarea celui de-al doilea”, pentru ca două mii de ani mai târziu Fr. Nietzsche să elaboreze ultima mare filosofie în manieră artistică (de fapt, opinează Martin Heidegger, o metafizică la fel de nihilistă ca cea a maestrului antic grec), totuşi, noi ştim prea bine că unul dintre cei mai populari şi veneraţi zei de către greci mai întâi, apoi – după lupta de Actium – şi de către romani, a fost Apollo, nu doar ca zeu al luminii şi al Soarelui (Phoebus), ci şi ca ideal al frumuseţii masculine, dar mai ales ca zeu al cântecului şi poeziei;

2)Evreii antici, îndeosebi cei din vremea psalmistului David, cântau şi dansau cu ocazia sărbătorilor, acompaniindu-se cu tamburine, sistre şi cimbale. Însuşi David, atât în tinereţe, adică atunci când se străduia să-l liniştească pe regele Saul, cât mai ales în calitate de rege-psalmist, se acompania la harpă sau liră cu multă simţire artistică.

Ei bine, deşi Apollo a fost imortalizat de-a lungul timpului în diverse chipuri de geniul unora dintre cei mai mari artişti ai omenirii: Homer în Iliada şi Vergiliu în Eneida, Fidias şi Praxiteles în sculptură, Rafael, Veronese, Velasquez şi Dürer în pictură, totuşi creştinismul, într-o măsură chiar mai mare decât celelalte religii universaliste, a exercitat o influenţă atât de covârşitoare asupra spiritului universal (prioritar asupra spiritului european şi american), încât întreaga cultură a omenirii poate fi împărţită în două mari grupe:

a)Precreştină, respectiv perioada pregătitoare a creştinismului;

b)Creştină, care a început în urmă cu două mii de ani.

Dacă Nae Ionescu vorbeşte în Curs de istoria metafizicei despre tipul metafizic al lumii antice şi tipul ştiinţific al lumii moderne, tot el descoperă trei tipuri fundamentale de viaţă sprituală eminamente creştină:

a)Barocul atunci când forma prevalează asupra fondului;

b)Clasicismul – forma este în echilibru cu fondul;

c)Romantismul – fondul prevalează asupra formei.

Cât priveşte periodizarea extrem de discutabilă pe care o tot vântură istoricii, Nae Ionescu este de părere că Renaşterea constituie singurul şi adevăratul moment de cotitură din istorie. Şi asta pentru că Renaşterea a efectuat o veritabilă tăietură în profilul moral, spiritual, cultural şi economic al istoriei umane. Aşa că perioada de până la Renaştere, cu îndreptăţire poate fi numită teocentrică, deoarece în binomul Dumnezeu-om, accentul cade atât pe teama de păcat cât şi pe forţa şi măreţia Atotputernicului, sau – ca să folosesc o inspirată butadă -, în toată această perioadă oamenii îşi cereau scuze de la Dumnezeu că există.

Pe tot parcursul Evului Mediu, prin călugări şi cavaleri s-au realizat importante acumulări morale şi spirituale, care s-au adăugat la cele antice: cultura egipteană, asiro-babiloniană, chineză, indiană, greco-romană. Din aceste inestimabile depozite s-au alimentat mai apoi toţi renascentiştii şi postrenascentiştii (inclusiv iluminiştii). Putem spune, aşadar, că perioada anterioară Renaşterii a fost contemplativă şi eminamente artistică, altfel spus spirituală şi pronunţat anistorică.

În perioada Renaşterii, centrul de greutate înclină înspre om. Începe antropocentrismul, care de fapt îşi are punctul de plecare în filosofia socratiană, sau epoca în care Dumnezeu îşi cere scuze de la om pentru că există!

Renaşterea se caracterizează prin coexistenţa principiilor creştine şi a celor păgâne. De menţionat că pe tot parcursul Renaşterii, principiile creştine nu doar că au persistat, dar ele au fost preponderente. Faptul acesta este demonstrat pe de o parte de mecenatul unor papi în procesul de îmbogăţire al tezaurului cultural-artistic al omenirii, pe de altă parte (aceasta în primul rând!) de afirmarea acelor titani care n-au fost numai geniali pictori, sculptori, arhitecţi, scriitori şi filosofi, ci şi ingineri şi inventatori ai unor maşini menite să sporească forţa omului în confruntarea cu natura.

Astfel au apărut germenii maşinismului, ocazie cu care maşina s-a interpus între om şi natură. Poate că Leonardo da Vinci, preocupat până la obsesie de inventarea unor maşini paşnice şi de război, este cel mai “vinovat” de apariţia noilor raporturi dintre om şi natură.

Tot ce a urmat după Renaştere este o adevărată sarabandă a tehnicii şi maşinismului, încât omul postrenascentist s-a văzut captiv într-o dublă dependenţă: Una faţă de natură, alta (dusă până la alienare şi depersonalizare) faţă de maşinile şi automatele tot mai perfecţionate. Civilizaţiile au devenit tot mai robotizate, iar în artele promovate (ex. futurism), omul îşi glorifică extazul şi robia în faţa performanţelor maşinilor.

Prin urmare, antropocentrismul pune în evidenţă omul înzestrat cu însuşiri practice, altfel spus omul vitalist, puternic angajat politic şi concret-istoric.

Dar aşa cum spuneam mai sus, creştinismul a influenţat într-un mod copios arta medievală (occidentală şi bizantină). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclastă din Constantinopol, şi-au păstrat până în zilele noastre superbele lor mozaicuri, care înfăţişează scene biblice într-o mare varietate de culori.

Tot aşa arta Renaşterii, folosind aceeaşi sursă de inspiraţie, a creat marile capodopere ale picturii şi sculpturii universale, capodopere care fac faimoase muzeele ce le adăpostesc. Cum lista artiştilor renascentişti este foarte lungă, mă voi mulţumi să-i amintesc doar pe câţiva (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Rembrandt, Albrecht Dürer), acordând cinstea cuvenită triunghiului de aur al Renaşterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.

Michelangelo, de exemplu, este pe bună dreptate socotit cel mai mare artist al Renaşterii şi poate că al tuturor timpurilor, de îndată ce celebrele lui statui (Moise, David), la fel ca nu mai puţin celebrele fresce din Capela Sixtină (Creaţia, Potopul, Judecata din urmă) au în ele sublimul din Biblie, izvorul său de inspiraţie.

De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltică bizantină, dar mai ales Oratoriile lui Bach, Creaţiunea lui Haydn şi Misa solemnis a lui Beethoven.

Şi tot din Biblie s-a inspirat Dante pentru scrierea nemuritoarei sale Divina comedie, iar Tasso şi Milton pentru Ierusalimul eliberat, respectiv Paradisul pierdut.

@ George PETROVAI, Sighetul Marmaţiei,

17 aprilie 2011

Anunțuri

3 gânduri despre “Legătura inseparabilă dintre artă şi religie

  1. Domnule Petrovai,

    Indubitabil că între artă şi religie este o legătură indisolubilă, cea din urmă constituind izvorul nesecat de inspiraţie pentru o pleiadă de mari artişti ai lumii, exemplificaţi sintetic de dumneavoastră, dar asta întâmplându-se până în momentul în care, în elaborarea creaţiilor sale, omul a închis puţin porţile sufletului, dând frâu liber şi plusând mai mult pe latura cognitiv-perceptivă a artei. Se prea poate ca, în modificarea raporturilor om-natură, iniţiator să fi fost Leonardo da Vinci, dacă ne gândim la o perioadă incipientă a „industrializării” şi, evident, a uşurării activităţilor umane (agricole, cele comerciale etc.), însă mă tem că, în sfera artelor, lucrurile sunt duse puţin prea departe de zilele noastre. Şi când spun aceasta mă refer numai la perioda impresionistă, de referinţă aş spune, pentru un mare număr de artişti (pictori, sculptori, muzicieni, scriitori) – ce deschide secolul XX – , unde creatorii de frumos au căutat să pătrundă în esenţele artei, disecând-o, până la abstract (a se vedea Geoge Braque, P. Picasso, cu precădere, Modigliani, uşor abstract – în pictură, ca să amintesc, fulgurant, doar câteva nume, Brâncuşi – în sculptură, Guillaume Apollinaire – în poezie). Lucrurile au continuat, în ritm accelerat, până în zilele noastre, pătrunzând adânc şi atacând, până la a anihila orice stil distinctiv, şi sfera arhitecturii (acum totul se reduce la structuralism şi prea puţin la estetic, în construcţia unei case. Materialele sunt reci – sticla, betonul, aluminiul, casele devin doar funcţionalităţi). Chiar discutam zilele trecute, cu un viitor arhitect, încă student, dacă „simte” că a învăţat cât de cât suficient, pentru a concepe mugurii primordiali în apariţia unui stil propriu, care să-l scoată în evidenţă faţă de ceilalţi. Blazare totală şi învârtirea în jurul aceleiaşi cozi! – cubizarea caselor, excesiva lor termopanare, inexistenţa, cu veşnicul rezultat – uniformizarea şi depersonalizarea locului. Aspecte vizibile, din păcate, şi prin părţile Maramureşului; ce n-a reuşit perioadă de tristă amintire de până în 1989, prin „urbanizarea” satelor, se realizează, chiar sub ochii noştri, astăzi, prin lipsa de imaginaţie şi bun-simţ al noilor arhitecţi, care proiectează cavouri pe faleza mării, betoane în Deltă, vile cu 30 de camere, cu aspect de C.A.P. , în zonele montane şi zgârie-nori lângă catedrale, clasificate monumente istorice, printr-o anume capitală europeană. Civismul, câştigat odată cu libertatea, se pare că l-am pierdut pe undeva…

    La bună revedere, citindu-vă,

    A. Răduţ

  2. Aveti perfecta dreptate. Kitch-urile si prostul gust sunt prezente la tot pasul. Cu toate astea, omenirea se poate salva doar prin acei visatori sau ultimi mohicani ai unei lumi in evident declin moral-spiritual, care continua sa-i invete pe semeni ca legatura inseparabila dintre arta si religie inseamna de fapt legatura indestructibila a binelui, frumosului si adevarului cu Absolutul.

  3. Înclin să vă dau dreptate, dar nu întru totul, cel puţin nu în partea secundă a celor afirmate de dumneavoastră, care pot da naştere unui paradox. De fapt, binele, frumosul şi Adevărul (care e Unul) se confundă cu Absolutul, sunt părţi integrate Acestuia. În artă, toate trei nu fac altceva decât să pastişeze natura şi Creatorul ei, apropiindu-se asimptotic de starea de perfecţiune, ca o tuşă aproape insesizabilă lăsată pe o pânză… Mai degrabă, putem spune că arta este o expresie a spiritului uman, un alter ego născut din religiozitatea profundă a omului. În aceste timpuri, prea bine anticipate de Albert Camus, mai există puţini mentori adevăraţi, rămânând să ne mulţumim cu cei din vechime… De fapt, vorba lui Robert Frost, educaţia e ca un pom fructifer, dacă nu e altoită, face fructe mici şi acre. Sau, mai pe şleau spus, auto-educaţia este singurul tip de educaţie care există. Nimeni nu poate învăţa pe nimeni, totul trebuie să vină din interiorul tău, căci acolo e sămânţa vieţii.

    Seară bună!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s