Din neguri de timp, uitate (4)

 Din neguri de timp, uitate (4)

Autor: Lia Mureşan

A fost să vin pe lume în acest cătun, Valea Sasului, din Munţii Maramureşului. Mama-mi spunea că am venit pe nepregătite, într-o duminică dimineaţa, înainte de cântatul cocoşilor. Se pare că m-am grăbit să prind zorile, n-am avut răbdare să ajungă la dispensar. A fost să mă aducă singură pe lume, într-o livadă, sub un stejar bătrân, unde tata a aşternut un ţol şi-un lipideu luate la repezeală de pe prispa casei din vecini. Îmi spunea destul de des cu dragoste disimulată-n reproş când făceam câte o năzbâtie:

— Împieliţato! … iar te poartă benga… îmi răcesc gura degeaba cu tine! Am ştiut de atunci din livada lu’ Colindău, – sub stejaru’ ăl bătrân, unde tac’tu m o aşezat pă ţolu’ luat de la Bălin de pe verandă când n-am mai putut mer’e şi el s-o dus după moaşa Lungului – că-i face numa’ ce-i vre’. N-am avut parte să te nasc ca lumea la dispensar, ori cu moaşă! Pân’ să zie moaşa io te-am lepădat şi Dumnezău mi-i martor ce spaimă am tras…

Când am crescut suficient, aveam patru-cinci ani, în zilele de vară mama mă trimitea la borcut, un izvor amenajat lângă moară, la o răspântie de ape şi drumuri unde-şi aveau casa ţiganii cărămidari. Mă urmărea cum cobor dealul pe cărare şi-mi striga :

— Să zii repede să nu se întunece… nu sta să te-nholbi la moară şi la ţigani… ai grijă să nu spargi olu’!

Ajunsă la borcut lăsam olul lângă izvor şi mă duceam la moară. Uitam de timp urmărind-o pe lelea Ioana morăriţa care-şi nota cu creion chimic, într-un caiet soios, fiecare sac cu făină şi-o rugam să-mi spună povestea făinii. Morăriţa după ce golea grăunţele din saci într-o ladă de lemn trapezoidală care alimenta moara, îmi explica fiecare etapă pe care o urmează bobul de mălai până devine făină. Îmi plăcea mirosul şi zgomotul morii, scrâşnetul bobului zdrobit de pietrele puse-n mişcare de forţa apei. Moara mi se părea un întreg univers. Când credea că am stat destul şi mama o fi îngrijorată, mă trimitea acasă spunându-mi că şi mâine este o zi în care să desluşesc glasul morii. Degeaba o rugam să mă lase să mai stau, nu o îndupleca nimic din ce i-aş fi spus, trebuia să plec ca să pot reveni a doua zi. Şi cum mi se părea că-i prea devreme să merg acasă, treceam puntea la cărămidari, ocoleam gropile cu var şi urmăream ţigănuşii cum frământă lutul galben cu picioarele goale. Abia aşteptam să-l aud pe Bogdan ţiganu’ cel bătrân cum mă-ndeamnă să-i ajut dacă tot am venit şi dacă vreau să asist la clădirea cuptorului unde ardeau cărămida. Alături de ţigani n-aveam grija timpului scurs, uitam de spaima mamei până când se întuneca şi-i auzeam vocea, spunând morăriţei de pe punte:

— Ce să mă fac cu ie, scoate sufletu’ din mine, vedea-o-ar norocu’ tare-i neastâmpărată! … când zici c-o plecat?!!! Ce bătaie-i trag… să ţie minte altă dată!

Vorbea tare-nadins, ştia unde sunt şi că o aud. Când mă zărea, se ducea la izvor, umplea olul cu borcut intrând în vorba cu cine se nimerea a fi, aşteptându-mă. Apăream spăşită, murdară, plină de praful de făină şi cu picioarele înglodate de lutul frământat. Pentru mama nu avea importantă, aveam ochii scânteietori. Mă privea cu drag şi ca un ritual, începea povestea cu venirea pe lume.

După ce-am mai crescut, am descoperit alte miracole. Toamna, la fiecare poartă se meliţa inul şi cânepa. Trebuia să aflu povestea „inului şi cânepii” şi o ascultam cu plăcere începând de la semănatul din primăvară până ce ajunge fuior, apoi fir şi-n final pânză. Pânză ce primăvara următoare va fi întinsă pe coline la albit. Întârziam mereu. Când ajungeam acasă mama mă întreba:

— Ai zinit?! … ai hi bună de trimăs după moarte. Amu când trebe, nu te păzeşti! Numai’ când te-am născut n-ai avut răbdare…

Într-una din zile m-am întâlnit cu doamna Onica, învăţătoarea, la borcut. Aveam părul vâlvoi, rochiţa ruptă şi pătată, sângeram, mă agăţasem într-un rug în încercarea de-a ajunge la boabele negre, coapte, de mure. Speram să nu-şi amintească mai târziu, la şcoală… M-a privit critic, dezaprobator, chiar m-a apostrofat:

— Tu a cui eşti zgaibă cu ochi?!!! Parc-ai fi băieţoi. Eşti un dezastru. Câţi ani ai?

— Îs a Măriei lu’ Ionu lu’ Chifor … şi am şapte ani. La toamnă încep şcoala doamna învăţătoare!

Ceva din răspunsul meu a făcut-o să zâmbească, faţa i s-a destins, mi-a examinat rana scoţându-mi ghimpele. M-a însoţit până la poala dealului unde începea cărarea şerpuită spre casă, printre ruji, măceşi şi zmeuriş.

Apoi a venit şi toamna pe care-o aşteptam cu nerăbdare. Acel septembrie pentru care mama m-a pregătit din timp. Îmi cumpărase caiete, penar şi creioane colorate. Trăistuţa-n carouri alb cu negru, cu baierul împletit în opt, suficient de lat să ţină greutatea cărţilor, ca să nu-mi taie umărul, aştepta cuminte într-un cui. Într-o zi pusesem în ea caiete, penarul, creioane. Mi-o agăţasem pe umăr şi mă plimbam prin casă mândră nevoie mare. Şcolăriţă fiind, am să pot citi câte poveşti vreau, ba mai mult, am să-i pot citi lelii lu’ Vasile a Roşului scrisorile primite.

Doamna Onica locuia avale, la drum, aproape de şcoală, într-o casă cu turn îmbrăcată-n iederă, la „Castel”. Casa ei era o construcţie din lemn cu un cat, având scara interioară-n spirală ce ducea spre odaia de dormit. La parter, două încăperi şi o chichineaţă ce ţinea loc de bucătărie care comunica prin spate cu magazia de lemne şi o cameră mare, luminoasă din care se intra în biroul doamnei, căreia-i spuneam cu naivitate : odaia cu pereţii îmbrăcaţi în cărţi. Muchii colorate de jos până sus, cum nu văzusem nicăieri, nici măcar la şcoală nu erau atâtea cărţi. Cu timpul am petrecut multe după amiezi şi seri în acea odaie. Doamna la început mă chema să-i ţin de urât, mi-a intuit setea. Mai târziu, cunoscând-o, am înţeles, îi plăcea solitudinea dar mi-a deschis o „uşa” care, probabil, rămânea zăvorâtă pentru mine fără ea. „Castelul” era înconjurat de o grădină cu alei pietruite printre pâlcuri de flori ce porneau dinspre poartă având ramificaţii, una ducea spre chioşcul lângă care era o cruce îmbrăcată-n verdeaţă de muşchi, la capătul unui dreptunghi cu flori veşnic înflorite. Nimeni n-ar fi bănuit că răzorul este un mormânt, dacă n-ar fi fost dăltuite rimele durate-n piatra crucii. Brazi bătrâni mărgineau proprietatea, un dreptunghi de circa zece ari, era un reper pentru noii veniţi. În partea dinspre apus cetina brazilor formau o boltă unindu-se cu crengile nucilor ce-mprejmuiau proprietatea de peste drum, formând un tunel verde. Porţiunea aceea era mirifică, razele soarelui filtrate printre crengi formau jocuri de lumini. Pe alocuri, reflectate-n muchia pietrelor, produceau luminiţe, părând a fi licurici. În drum spre şcoală străbăteam acea porţiune cu emoţie. Odată intrata-n tunelul verde, aveam impresia că păşesc într-un alt tărâm, cumva ca hotarul între două lumi. Una cunoscută, dragă, alta tentantă, plină de mistere. De-o parte grădina „Castelului” cu flori nemaivăzute, cu alei, chioşc… misterul. Dincolo – livada din spatele casei cu pomi fructiferi şi iarbă deasă.

Onica, învăţătoarea, părea fără vârstă. Părul grizonat, ochi întunecaţi, severi. Gura frumos arcuită, veşnic roşie şi-un obraz alb, fără cute. Purta bluze în tonuri de gri şi bej asortate cu fuste lungi ce-i acopereau glezna. Rareori îmbrăca pantalon din stofa fină, croit tip pană, şi asta doar atunci când rătăcea pe dealuri după flori şi plante medicinale. Degaja, în ciuda severităţii aparente, rafinament şi bunătate. Deşi părea că nu are nimic comun cu cei în mijlocul cărora trăia, nu făcea notă discordantă. Iubea locul şi oamenii lui, fiind la rându-i iubită şi respectată. Avea întotdeauna un sfat bun pentru cei ce se încumetau a-l cere. A purtat mâna multor generaţii, desluşind copiilor jocul liniilor drepte ori curbe care, unite-ntre ele, nasc litere. Litere ce formează cuvinte. Cuvinte care, odată rostite, devin vorbe. Pentru ea şi oamenii locului cuvântul-vorbă, avea putere magică. Spunea adesea să nu ne jucăm în viaţă cu vorbele. Să învăţăm a ne teme de puterea lor.

Copyright: Lia Mureşan

Mai multe articole de acest autor puteti gasi pe blogul personal: rolia2012

Anunțuri

4 gânduri despre “Din neguri de timp, uitate (4)

  1. Orice om trăiește cu adevărat de doua ori în viață: odată în copilărie și a doua oră aducându-și aminte de ea. Foarte frumos, felicitări!

  2. Traim mereu daca stim sa pastram in noi copilul, desi stiu ca e greu odata ce trecerea anilor. Ideal ar fi daca am reusi sa nu lasam pe nimeni sa omoare copilul din noi.
    Multumiri, Mihai Traista, venind dinspre dumneavoastra aprecierea nu poate decat sa ma onoreze.
    Toate cele bune celor care citesc acest blog ce ascunde in paginile sale adevarate comori fotografice si nu numai.
    O duminica frumoasa!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s