Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor

Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor

Autor: George PETROVAI

George Petrovai
George Petrovai

Se spune că era odată în Sarmizegetusa un om atât de înțelept, încât putea desluși mersul vremii din bătaia vântului, lucirea stelelor și hârjoneala norilor, că pricepea șoaptele vieții din ciripitul păsărelelor, din parfumul florilor și din dulcele freamăt al apelor și că fără greș își cunoștea semenii din gândurile de-abia încolțite în cugetele acestora.

Iar faima-i peste mări și țări nu era întrecută decât de bunătatea inimii lui și de extrema simplitate a vieții lui de zi cu zi. Căci din bordeiul său doar cu un prici, o masă șubredă și un cuptor cam într-o rână, nimeni nu pleca cu traista goală, ci ploaia caldă a înțelepciunii sale fără odihnă și fără hotar cădea peste sărac și peste bogat, peste smerit și peste îngâmfat, tot astfel cum soarele se dăruiește și celor buni și celor răi…

Și iată că într-o zi înțeleptul este vizitat de un înger. Pesemne că faima lui ajunsese până la ceruri, iar Dumnezeu era tare curios să știe în ce ape se scaldă acest fără pereche muritor, care – iată – zi de zi și ceas de ceas ciupește din slava ce doar Lui I se cuvine.

Iar îngerul, după ce dădu o raită prin această localitate la fel de proaspătă și curată ca izvoarele din jur, ajunse de îndată la ușa larg deschisă ziua și noaptea a bordeiului, intră, privi simplitatea tulburător îngreunată de aromele smocurilor de flori proaspete și uscate și-l întrebă de-a dreptul pe înțelept: „Este adevărat că poți citi și înțelege toate acele semne care constituie o taină de nepătruns pentru ceilalți muritori?” „Cu voia Domnului, așa este”, răspunse el cu umilință. „Dar poți tu ști chiar negânditul și inexistentul?” l-a întrebat din nou îngerul. Și înțeleptul i-a răspuns: „Așa ceva este cu putință doar la Atoatefăcător. Căci El este dumnezeirea cu esențialitatea ei in actu, adică acea forță fără egal animată de voință și iubire, prin care neființa devine ființă, plinul ia locul golului, armonia alungă pentru totdeauna haosul și negânditul îmbracă veșmintele gânditului. Și tot cu voia Marelui Arhitect, unii dintre muritori cunosc harul îndumnezeirii, acea stare de inspirație și revelație care in potentia se cheamă o perpetuă năzuință înspre perfecțiunea divină și a cărei dulceață poate fi savurată doar de sufletele ce-și toarnă nectarul credinței în cupele cuvintelor smulse din inimi, pe care mai apoi fără cusur le rânduiesc, precum scrierile de preț dintr-o bibliotecă, în rugăciuni și planuri cuminți de viitor. Îndumnezeirea este statornic ascendentă, iar dumnezeirea, întrucât este însăși desăvârșirea și înaltul-înalturilor, își arată bunăvoința față de creațiune, în mod deosebit față de om, prin picăturile de eternitate care sunt aduse pe Pământ de ploaia fără istov a efemerității…”

Mulțumit de cele aflate, Domnul a lungit zilele înțeleptului atât de mult, încât el, după retragerea dintre oameni într-o peșteră din munți, a putut să-i încredințeze pe semeni de iminenta coborâre pe Pământ a Mântuitorului, iar pe poporul din care făcea parte l-a binecuvântat cu nesecate bogății materiale și spirituale, de a devenit la acea vreme înaintemergător între popoarele lumii, admirat de unii, invidiat de alții, piatră de încercare pentru grosul istoricilor din zilele noastre.

…Iar noi, locuitorii de azi ai acestei guri de rai, suntem nu numai beneficiarii unei istorii mustind de inestimabile contribuții la edificarea culturii și civilizației universale (ex. venerabilele Tăblițe de la Tărtăria, cu mult mai vechi decât toate scrierile cunoscute până în clipa de față), ci și a limbii pe care o vorbim – cea mai măreață catedrală spirituală a românilor din totdeauna și de pretutindeni, smulsă cu forcepsul geniului colectiv din pântecele veșniciei, în care au oficiat atâția preoți curați ai acestui neam, unii (bunăoara așa ca Eminescu) până la sacrificiul suprem!

Căci limba fiecărui popor este deodată leagănul și hrana mereu vie a gândirii sale (gândirea este cu putință în și prin cuvinte), precum și regalul vehicul de comunicare cu ceilalți, altfel spus de interacțiune cu divinitatea și cu semenii.

Cu atât mai mult în cazul românilor, care prin graiul lor străbun au fost întâii cuceritori mesianici ai Romei antice devenită imperială și care în vremurile de cumpănă ce au urmat pentru ei și provinciile locuite de ei, au făcut din limbă maica acestor locuri bântuite de nenumărate urgii și suferințe, dar și de curajul răbdării și al speranței de mai bine.

Iar ea, ca o adevărată mamă grijulie și iubitoare, i-a strâns și continuă să-i strângă în brațe pe toți vorbitorii graiului românesc, chiar și pe aceia care o necinstesc prin manelizare și nevrednice împrumuturi din alte limbi, pentru că brațele ei sunt mai duioase ca tradițiile, mai mătăsoase ca apele îmbelșugate ale Dunării și mai viguroase ca piatra caldă a Carpaților.

Tocmai de-aceea, călăuziți fără greș de maica limbă pe drumurile întortocheate ale destinului istoric, românii din trecut și-au croit tainice poteci peste munți și ape spre inima și simțirea fraților din celelalte provincii, contribuind din plin în acest chip la admirabila unitate a limbii lor, o limbă care și-a mărit farmecul prin dulceața subdialectelor, și punând în evidență ceea ce constituie adevăratul miracol al acestui popor, după cum ne înștiințează distinsul cărturar Neagu Djuvara în a sa O scurtă istorie a românilor (pag. 116): Dacă mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, România este „singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă (de altfel, pe vremuri chiar cuvântul limbă era sinonim cu neam sau popor)”!

George PETROVAI , Sighetu Marmației,

3 aug. 2013

8 gânduri despre “Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor

  1. Domnule Petrovai,

    Suntem, în adevăr, un popor binecuvântat de Dumnezeu, iar astă ţară, o adevărată Grădină a Maicii Domnului, după cum a spus-o, cu propriile sale cuvinte, şi Papa Ioan Paul al II-lea, în vizita făcută aici, în 1999. Suntem vechi , ca popor (cu cea mai veche aşezare stabilă din Europa – la Schela Cladovei, cu cel mai vechi Homo Sapiens descoperit în lume –„ Ion”, din M-ţii Aninei, cu cele mai vechi morminte de incineraţie din sud-estul Europei datate cca. 2.300 î. Ch. – 1.900 î. Ch. ), iar, prin limba română, nepreţuiţi. Şi cred că, cel mai frumos, nu o pot spune decât cuvintele lui Eminescu:

    „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
    Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
    Braţele nervoase, arma de tărie,
    La trecutu-ţi mare, mare viitor!
    Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
    Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
    Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

    Vis de răzbunare negru ca mormântul
    Spada ta de sânge duşman fumegând,
    Şi deasupra idrei fluture cu vântul
    Visul tău de glorii falnic triumfând,
    Spună lumii large steaguri tricoloare,
    Spună ce-i poporul mare, românesc,
    Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

    Îngerul iubirii, îngerul de pace,
    Pe altarul Vestei tainic surâzând,
    Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
    Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
    El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
    Guste fericirea raiului ceresc,
    Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

    Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
    Tânără mireasă, mamă cu amor!
    Fiii tăi trăiască numai în frăţie
    Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
    Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
    Arme cu tărie, suflet românesc,
    Vis de vitejie, fală şi mândrie,
    Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

  2. Textul poate fi foarte interesant din punct de vedere literar, in genul fiction poate. Dar nu are nimic de-a face cu istoria. Inteleptul traieste in Sarmizegetusa, cetatea dacilor, deci in vremuri precrestine, caci dacii, dupa cum stim, aveau alte credinte religioase, nu erau crestini. Si acest intelept dac vorbeste cu un inger si cu Dumnezeul nostru crestin?! Nu vi se pare cam… nepotrivit? Tablitele de la Tartaria sunt foarte cotrovesrsate. Ele constituie un subiect interesant de discutie, dar nu pot fi socotite dovada istorica. Si chiar daca am admite ca artefactele respective sunt autentice, ele nu au cu nimic de-a face cu limba romana. Si atunci, ce cauta in aceasta discutie? Chiar putem admite ca acum cca 7000 de ani (cat spun unii ca ar avea aceste tablite) unii vorbeau limba româna sau vreun stramos al limbii române? Cât priveşte chestiunea cu „românii care prin graiul lor străbun au fost întâii cuceritori mesianici ai Romei antice”…. chiar asa? Pai existau românii când exista Roma antica? Si au cucerit românii Roma prin graiul lor? Cum? S-au dus cu graiul lor la Roma? Au trimis graiul singur? Si ce vrea sa spuna fraza „românii din trecut și-au croit tainice poteci peste munți și ape spre inima și simțirea fraților din celelalte provincii”? Că a existat un centru, o zona in care a trait un grup de români vorbitori de limba româna (deduc din text ca ar fi vorba de zona Sarmizegetusa) si ca din acel centru s-au deplasat românii cu limba lor cu tot in toate provinciile (sa deduc provincii romane?) care apoi au format Romania? N-are niciun sens si nimic de-a face cu istoria. Iar faptul ca Neagu Djuvara spune una sau alta nu inseamna ca este si adevarat. Neagu Djuvara spune multe, prea multe despre orice, si despre daci, si despre „unitatea de limba”, si despre crestinism, si despre al doilea razboi mondial, si despre 23 august, si despre comunism. Orice tema ar fi, el „se pricepe”…

  3. Nu, stimata doamna, dacii n-au fost crestini, dar prin atitudine si comportament (intruchipate in inteleptul imaginat de mine), puteau foarte bine sa anticipeze crestinismul. Si eu cred ca au facut-o. Ati citit superba carte a compatriotului nostru Vintila Horia, Dumnezeu s-a nascut in exil? V-o recomand cu caldura…
    Nu, la vremea respectiva nu exista limba romana asa cum o vorbim noi astazi (ce mare si profund adevar ati rostit!), dar izvoarele ei curate de acolo si din acele vremuri se trag.
    De ce sa tinem mortis la ceea ce am invatat candva, cum ca de la Ram ne tragem (este afirmatia entuziasta a unui om, un cronicar nu prea invatat comparativ cu invatatii de mai tarziu), ba chiar sa ne mandrim ca am fost ingenuncheati de romanii cuceritori, cand tot mai multe dovezi arheologice apropiate de noi, pun serios la indoiala acest lucru. Ori, e clar, unde-i indoiala, nu mai poate fi vorba de stiinta si adevar. Ba mai mult, aceasta indoiala este sporita de afirmatia fostului secretar al papei, care afirma transant: Nu limba romana se trage din limba latina, ci lucrurile stau taman pe dos! Aveti cunostinta de aceasta afirmatie? Sau si ea va fi in continuare ignorata, ba chiar tagaduita de istoricii nostri traditionalisti (cam asa cum va straduiti dumneavoastra), desi este limpede pentru oricine ca ea vine uluitor de mult in sprijinul romanilor (sau, ma rog, a locuitorilor de pe aceste meleaguri) si a istoriei lor grozav de imprecisa.
    Mai departe. Afirm ca romanii, prin limba lor si-au croit poteci peste munti si ape inspre celelalte provincii locuite de fratii lor. Stimata doamna, ati auzit de metafore? Ei, asta am folosit eu in acest loc, si cred ca este una reusita (pentru cel care vrea sa o priceapa). Caci intr-adevar, romanii din cele trei provincii si de mai departe (peste Dunare) se vizitau reciproc peste Carpati, acest lucru contribuind decisiv la unitatea limbii lor. De aceea in limba romana nu exista dialecte, ci doar acele dulci subdialecte de care amintesc in text, iar un maramuresean neaos si un dobrogean s-au putut intetelege de-a lungul istoriei lor si se pot intelege si acuma, fara a recurge la limba literara, asa cum, de pilda, procedeaza italienii, francezii sau arabii.
    In sfarsit, dar nu in ultimul rand, cateva cuvinte despre Neagu Djuvara. El il consider un mare intelectual roman in viata (poate ca la ora asta este cel mai mare) si un istoric de mare curaj (cu certitudine cel mare), care a indraznit si continua sa indrazneasca sa spuna lucrurilor pe nume. Poate ca asta-i deranjeaza pe multi dintre romani. Nici vorba ca romanii au marele „talent” de a-si ucide oamenii de valoare (bunaoara asa ca Alex. Ioan Cuza, Mihai Eminescu, omorat la propriu de o gasca fracmasonica ajutata de Titu Maiorescu, marele patriot Ion Antonescu etc.) si apoi, cand vremurile se mai schimba oleaca si strainii ii vad altminteri, noi la randul nostru sa-i asezam cu surle si trambite pe socluri de aur. Considerati ca sa trebuie scrisa si studiata istoria?.

  4. Revin cu un studiu interesant, ce vine în sprijinul textului publicat de domnul Petrovai, întărindu-i şi mai mult afirmaţiile făcute în comentariul postat mai sus de domnia sa. Iată-l:

    Noi nu suntem urmaşii Romei

    Ceea ce a bulversat, probabil, cel mai mult spaţiul media românesc în cursul anului 2012, a fost studiul de paleogenetică realizat în Germania de domnul Prof. univ. dr. Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii din Hamburg, şi doamna Dr. Georgeta Cardoş, cercetător ştiinţific biolog, specialist în genetică.

    Paleogenetica, fiind un domeniu de studiu al ADN degradat, aduce informaţii importante despre originea şi evoluţia omului şi a genomului uman, migraţiile populaţiilor umane, relaţiile de înrudire dintre populaţiile umane vechi şi cele actuale. Aşadar, ne poate spune, printre altele, cine ne sunt strămoşii reali. Iar strămoşii noştri reali nu sunt romanii, ci traco-geto- dacii.

    Cum s-a ajuns la această concluzie şi la altele, chiar şi mai şocante?

    Iată povestea acestui studiu de paleogenetică: în toamna anului 2001, în urma unei discuţii purtate între domnul Decan al Facultăţii de Biologie (Universitatea Bucureşti), Prof. univ. dr. Călin Tesio şi domnul Prof. univ. dr. Alexander Rodewald, se naşte ideea realizării unui studiu de paleogenetică având ca scop determinarea originii poporului român. Un astfel de demers presupunea compararea genetică a unor rămăşiţe osoase aparţinând populaţiilor vechi care au trăit pe teritoriul României cu situaţia genetică actuală a populaţiei acestei ţări, pentru a se verifica gradul de înrudire.

    În proiect s-au alăturat, pe parcurs, antropologii Andrei Soficaru şi Nicolae Miriţoiu de la Institutul de antropologie Francisc Rainer al Academiei Române, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. O altă cantitate de material osos a fost pusă la dispoziţie pentru studiu, de doamna dr. Alexandra Comşa de la fostul Institut de Tracologie al Academiei Române. În total, studiul a avut la dispoziţie material osos din peste 20 de situri din România (bazinul carpato danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor vechi (22 din epoca bronzului, 28 din epoca fierului). În ceea ce priveşte probele de sânge de la populaţia actuală a României, acestea au fost obţinute prin sprijinul doamnei Prof. dr. Emilia Iancu, Director al Muzeului Omului din Ploieşti şi al Muzeului de Ştiinţe Naturale din Regiunea Prahova, respectiv prin sprijinul doamnei Dr. Dorina Bănică, de la Institutul Marius Nasta şi Clinica de Ftisiologie Bucureşti.

    Si cum o cercetare întinsă pe mai mulţi ani (2003-2006) are şi cheltuieli importante, acestea au fost finanţate majoritar din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană şi Antropogie al Universităţii din Hamburg, Germania, prin sprijinul domnului Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, directorul instituţiei de DAAD – Germania şi prin Programul Sokrates Erasmus al Uniunii Europene.

    Având la dispoziţie toate aceste informaţii putem înţelege foarte uşor complexitatea demersului şi prestigiul incontestabil al persoanelor şi instituţiilor implicate.Concluziile studiului s-au dovedit, până la urmă, bulversante pentru spaţiul românesc deoarece ele răstoarnă principala teză a istoriei României, cea a etnogenezei poporului român.

    Dar pentru a evalua în ansamblu şocul cultural provocat de prezentarea publică a concluziilor studiului, să le prezentăm:

    1. Între actuala populaţie a României şi populaţiile care au trăit pe teritoriul acestei ţări acum 2.500 – 5.000 de ani, în epoca bronzului şi a fierului, există o clară înrudire genetică, ceea ce vorbeşte despre o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. Chiar dacă există şi urme genetice aparţinând diverselor populaţii migratoare care au trecut pe aici, fondul genetic de bază dovedeşte continuitatea şi legătura cu populaţiile vechi;

    2. Actuala populaţie a României se înrudeşte genetic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spaţiu locuit cândva de traci, cu care s-au şi amestecat, şi doar într-o mică măsură cu populaţia italiană;

    3. S-a mai dovedit, iar aceasta este cea mai şocantă concluzie a studiului, că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiţi genetic cu populaţiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani. De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmaşii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmaşi ai tracilor.

    Totuşi, există o aparentă contradicţie: dacă noi suntem urmaşii traco-geto-dacilor, iar o parte dintre italienii au la rândul lor rădăcini tracice, de ce astăzi românii şi italienii se înrudesc genetic atât de puţin?

    Explicaţia pare simplă: la sosirea tracului Enea (considerat de istoricul roman Titus Livius, fondatorul Romei ) în penisula italică, aici trăiau şi alte triburi cu rădăcini tracice – venetii şi etruscii, aceştia din urmă dând primii regi şi alfabetul noului regat, viitoarea Romă Imperială. Totuşi, în penisula italică trăiau, în afara populaţiilor cu rădăcini tracice, şi populaţii aparţinând altor familii etnice (samniţii şi sabinii). În timp, aceste populaţii s-au amestecat între ele. Apoi, Roma Imperială a dus o politică agresivă de amestecare a populaţiilor în interiorul Imperiului. Nu în ultimul rând, pentru aproape 1.400 de ani, între 476, anul căderii Romei şi 1861, anul unificării Italiei, Italia nu a existat ca stat naţional, această perioadă fiind marcată de o serie de invazii şi strămutări de populaţii.

    În concluzie, rezultatele studiilor de paleogenetică sunt intărite de izvoarele istorice, iar mesajul final este cât se poate de limpede: nu noi suntem urmaşii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmaşi ai tracilor. Cu toate că acest studiu de paleogenetică are o importanţă uriaşă în stabilirea adevărului istoric, cu toate că concluziile lui sunt extrem de folositoare interesului naţional, instituţiile statului român şi forurile academice şi universiatare româneşti care au căderea să îl cerceteze, îl ignoră cu o impardonabilă indiferenţă!

    O seară bună, tuturor!

    A. Răduţ

  5. Bună seara,

    Una este studierea lingvistica a problemei, alta este cea practică, realizată prin analiza comparativă paleogenetică. Oricum ar fi, cele două concură, susţinând ipotezele mai multor reputaţi istorici români. Mai rămâne doar ca acest lucru să fie redat şi în manualele de istorie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s