Albert Camus sau ipostaza scriitorului exilat în existenţă

Albert Camus sau ipostaza scriitorului exilat în existenţă

Autor: George PETROVAI

George Petrovai
George Petrovai

 Emil Cioran era de părere că cultura Franţei face parte din familia marilor culturi din toate timpurile. Chiar dacă în spatele acestei afirmaţii se desluşeşte satisfacţia celui ce s-a lăsat absorbit de limba şi cultura franceză într-o asemenea manieră decisivă, încât – pentru a nu-şi altera noul stil eminamente franţuzesc – a refuzat să mai scrie în limba română, totuşi, nu putem să nu fim de acord cu spusa celebrului nostru fost compatriot: Da, spiritul francez a învins întotdeauna sabia, chiar şi atunci când Descartes, acest mare rege al cugetării libere, duela de la mare distanţă cu minţile încătuşate în dogme şi suficienţă. Şi poate că tocmai distanţa statornicită între cele două tabere adverse a contribuit în chip remarcabil la infuzarea cartezianismului cu universalism…

În paranteză fie spus, cu gândirea lucrurile stau aidoma ca şi cu iubirea – amândouă trebuie să fie libere pentru a fi durabile şi eficiente: Că iubirea-i taină sfântă/ ce dezleagă şi-ndulceşte,/ ştim cu toţii şi ne-ncântă/ că iubind taina sporeşte./ Omu-i trestie fragilă,/ zis-a Pascal gânditorul -/ doar iubind poţi fi acvilă/ ce cu-azur îşi stinge dorul.

Pentru a ne convinge de măreţia culturii franceze şi de rolul ei de prim motor ce i-a revenit în derularea culturii universale, n-avem decât să mergem pe firul ei de la primele respiraţii notabile în poezia lirică europeană şi până în zilele noastre.

Lesne vom deduce că primul moment însemnat al culturii medievale franceze îl reprezintă inegalabilul François Villon. Considerat cel mai mare poet medieval francez şi unul din marii poeţi ai tuturor timpurilor, opera lui Villon, la fel ca cea a lui Dante Alighieri şi Geoffry Chaucer, a deschis drumul spre Renaştere. Iar aici lucrurile stau cam în felul următor: După Renaşterea italiană şi momentul de vârf al Renaşterii engleze, datorat monumentalităţii lui William Shakespeare, Renaşterea franceză a contribuit cel mai mult la îmbogăţirea tezaurului cultural al umanităţii prin capodopera Gargantua şi Pantraguel a lui François Rabelais, prin cercul Pleiadei din care făcea parte Pierre de Ronsard, cel mai de seamă poet renascentist francez şi, desigur, prin Michel de Montaigne, cel mai prestigios filosof renascentist francez şi ultimul mare umanist al Renaşterii franceze.

Dar dacă Renaşterea a apărut şi s-a exprimat în forme specifice în cam toate ţările europene – inclusiv la noi prin Nicolaus Olahus, cronicari şi Dimitrie Cantemir, clasicismul se confundă practic cu clasicismul francez, întrucât Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea acestui curent intelectualist prin excelenţă. Genul cultivat cu predilecţie de scriitorii francezi din secolul al XVII-lea a fost teatrul: tragedia clasică este reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, iar comedia dobândeşte un binemeritat prestigiu prin valoroasa operă a lui Molière. Tot în acest curent se încadrează fabulele lui Jean de La Fontaine şi literatura moraliştilor: La Rochefoucauld, Blaise Pascal şi Jean de la Bruyère, ei cu toţii contribuind cu mijloace artistice specifice la realizarea unei adevărate cronice de moravuri.

Iluminismul francez s-a dovedit a fi mult mai nuanţat decât cel englez (reprezentat prin Daniel Defoe, Henry Fielding şi Jonathan Swift), întrucât el a beneficiat de o arie mult mai largă de aprovizionare spirituală: ideile filosofice ale enciclopediştilor, creaţia vijelioasă şi multilaterală a lui Voltaire, comediile lui Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais şi proza literară a lui Jean-Jacques Rosseau, prin care, de altminteri, se face trecerea la preromantism. Cu menţiune că preromantismul francez nu s-a aflat sub tutela exclusivă a lui Rousseau, ci şi sub cea a lui Chateaubriand şi a Doamnei de Staël…

Romantismul, cu predilecţia lui pentru teme de tipul: natura, iubirea, patria, trecutul istoric, moartea, geniul, titanul, demonismul, visul şi reveria, fantasticul şi exaltarea sensibilităţii, melancolia şi solitudinea, revolta şi abuzul de contraste, se caracterizează prin următoarele două însuşiri de ordin general:

a) Este primul curent artistic care depăşeşte limitele continentului nostru;

b) Este un curent mai complex ca cele dinainte, deoarece el nu se limitează doar la literatură şi arte plastice, ci în unele ţări s-a extins şi la domenii precum filosofia, istoria sau estetica.

Ca în atâtea alte curente de care vorbeam mai sus, romantismul francez a fost cu cinste reprezentat de remarcabili artişti, precum Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny şi Alfred de Musset, pentru ca seria impresionantă a romanticilor francezi să fie încoronată de gigantismul lui Victor Hugo.

Dar – după cum spuneam – dacă romantismul, cu preferinţa sa acordată poeziei, apare nu doar în Franţa, ci şi în multe alte ţări ale Europei (Germania, Austria, Anglia, Italia, Rusia, România etc.) şi ale lumii (Edgar Allan Poe în S.U.A.), realismul practic readuce izvoarele literaturii universale în Franţa, ţara unde el s-a născut şi a cunoscut o remarcabilă consacrare prin redutabila triadă: Balzac, Stendhal, Flaubert.

De precizat că în pofida consacrării sale franţuzeşti, marele câştig de sorginte realistă pentru literatura universală vine dinspre Rusia, unde din Mantaua lui Gogol a ieşit o impresionantă serie de scriitori: Ivan Goncearov, Ivan Turgheniev, F.M.Dostoievski, Lev Tolstoi, urmaţi îndeaproape în timp şi spaţiu de geniul dramaturgic şi nuvelistic al lui Anton Cehov, iar mai târziu de Ivan Bunin (ultimul clasic al ruşilor), Maxim Gorki şi Mihail Şolohov.

Cu toate că uriaşa statură de teoretician şi artist a lui Victor Hugo a dominat practic întregul secol XIX (al treilea nod esenţial din cultura universală după cultura clasică greacă şi Renaştere), consider că marele filtru de trecere înspre literatura, implicit spre cultura secolului XX şi mai departe se cheamă Charles Baudelaire, acest straniu şi inconfundabil poet, care aidoma suedezului August Strindberg, nu poate fi încadrat într-un curent anume, cu toate că el a fost salutat de simbolişti ca un maestru venerat, îndată după apariţia unicului şi incitantului său volum Florile răului.

*

Şi iată-ne după acest periplu ajunşi la cultura de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, o cultură despre care putem afirma fără teama de-a greşi că încă era, dacă nu dominată, măcar controlată de către Franţa, concluzie ce se impune atunci când avem în vedere nume de rezonanţă precum : Anatole France, André Gide, Roger Martin du Gard, Marcel Proust, François Mauriac, André Malraux, Jean-Paul Sartre, Albert Camus.

Demn de reţinut este faptul că şase din cei opt scriitori menţionaţi mai sus sunt laureaţi ai Premiului Nobel, în categoria lor incluzându-l şi pe Jean-Paul Sartre, cu toate că în anul 1964, el – caz unic până în clipa de faţă! – a refuzat acest mult râvnit trofeu literar.

Doar doi dintre ei (Marcel Proust şi André Malraux) nu fac parte din galeria laureaţilor Nobel, încât ajungi să te întrebi cam ce merite literare trebuie să aibă un scriitor pentru a intra în posesia trofeului, dacă doi dintre cei mai de seamă novatori ai romanului secolului 20 – Marcel Proust şi James Joyce, nu l-au primit; sau prin ce anume Albert Camus a înclinat balanţa preferinţelor înspre el, de i s-a decernat în anul 1957 Premiul Nobel, când ştiut este că Malraux nu-i este cu nimic mai prejos ca prozator sau teoretician de artă, în schimb îi este superior nu doar ca vârstă (născut în 1901, Camus în 1913), ci mai ales ca experienţă de viaţă, respectiv ca activitate desfăşurată pe tărâm obştesc: participă la războiul civil chinez la Şanhai, ia parte la războiul civil din Spania, este unul dintre principalii organizatori ai Rezistenţei franceze, iar mai apoi (după eliberare) ministru al afacerilor culturale în Guvernul de Gaulle.

În sfârşit, dacă asta poate fi cât de cât o consolare pentru cei care se simt nedreptăţiţi pe tărâm literar, putem s-o spunem cu toată certitudinea că criteriile de atribuire a Premiului Nobel sunt tot aşa de obscure pentru cei din afară, precât de obscuri sunt unii dintre băftoşii care hodoronc-tronc se văd cu el în braţe…

Totuşi, dincolo de caracterul discutabil al distincţiei conferite, care sunt însuşirile operei lui Albert Camus? Modestă ca întindere (doar trei romane: Străinul, Ciuma şi Căderea, volumul de nuvele Exilul şi împărăţia, cinci drame: Caligula, Neînţelegerea, Starea de asediu, Cei drepţi şi Răscoala din Asturii, respectiv cele două eseuri de mari dimensiuni – Mitul lui Sisif şi Omul revoltat, care se constituie în coloanele ideatice ale prozei camusiene), stilul lui Albert Camus nu poate rivaliza cu desăvârşirea cuceritoare a stilului lui Anatole France sau cu puritatea clasică a lui André Gide, analizele lui nu ţintesc ca cele proustiene înspre atomii psihologiei personajelor, iar gândirea sa nesistematică nu are supleţea necesară pentru a-şi afirma subtilitatea, atâta timp cât autorul însuşi susţine în interviurile acordate că nu este filosof sau existenţialist: “Nici Sartre, nici eu nu credem în Dumnezeu, este adevărat. Şi nu credem nici în raţionalismul absolut.”

După cum corect apreciază Romul Munteanu în Prefaţa la unul din volumele camusiene apărute la prestigioasa editură RAO, “cele două volume de eseuri ale lui Albert Camus enunţă două întrebări: 1) dacă individul are dreptul să se sinucidă (Mitul lui Sisif), 2) dacă omul are dreptul să ucidă pe un altul (Omul revoltat)”.

Iar cele două întrebări simţim cum ne îndreaptă paşii spre existenţa absurdă, care formează însuşi nucleul gândirii şi al literaturii lui Camus. Dar pentru a putea ajunge aici, ceea ce s-ar putea traduce prin “reactualizarea tragicului antic într-o lume modernă” (Irina Mavrodin), trebuie să mergem pe urmele lui Camus, fie şi pentru aceea că el făcuse observaţia că însuşi Codul Penal distinge între crimele pasionale şi crimele logice. Dacă primele sunt destul de rare, fiind de regulă comise de tinerii îndrăgostiţi, celelate sunt înfăptuite de adulţi şi au o frecvenţă mult mai mare. Ori, într-o epocă a expansiunii ideologiilor asasine, aşa ca epoca în care a trăit şi creat scriitorul francez, omul îşi ia libertatea să ucidă, căci nihilismul contemporan acceptă sinuciderea, ba chiar înclină spre justificarea crimei logice, creîndu-şi un şubred alibi din afirmaţia primejdioasă a lui Nietzsche cum că Dumnezeu este mort, prin urmare lumea – curăţată de mila creştină – trebuie să aparţină supraoamenilor, altfel spus celor mai îndrăzneţi şi mai puternici dintre oameni. Iar treaba asta se derulează sub masca democraţiei şi în zilele noastre, în pofida faptului că acuma ştim prea bine ceea ce ilustrul scriitor englez Graham Greene afirma cu toată convingerea încă din anul 1955, an în care i-a apărut romanul Americanul liniştit: “Nu sub ocârmuirea celor mai puternici conducători trăiesc populaţiile cele mai fericite…”

În aceste condiţii merită să ne întrebăm în ce categorie se încadrează crima săvârşită de Meursault, straniul personaj din romanul Străinul, cel care se dovedeşte atât de golit de orice participare afectivă, încât nu ştie şi nici măcar nu se sinchiseşte când i-a murit mama (“Astăzi a murit mama. Sau poate că ieri, nu ştiu.”), necum să plângă la înmormântarea ei. Într-un climat al sensibilităţii absurde, creat prin fraze limpezi şi tăioase, crima lui Meursault nu poate fi considerată pasională sau logică, atâta timp cât scriitorul o încadrează într-o conjunctură nefericită: nisipul era fierbinte, soarele ardea, aerul era încins, iar lama cuţitului ţinut de arab în mână părea un paloş, care – susţine criminalul – “mă lovea în frunte”. Iar Meursault îşi revine din zăpăceala provocată de soare şi sudoare de-abia după ce mai trage patru focuri în trupul inert al arabului: “Şi era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte în poarta nenorocirii.”

Poziţia lui Meursault în faţa faptei săvârşite are darul de-a nedumeri şi intriga, căci el intră în închisoare cu gândurile unui om liber. Tocmai de aceea are curajul să afirme că nu simte nevoia să se căiască, fiind doar plictisit de ceea ce s-a întâmplat.

De-abia când este condamnat la moarte, în Meursault se trezeşte starea de revoltă: refuză să primească preotul pe motiv că nu crede în Dumnezeu (dar nici Camus nu credea!) şi doreşte ca în ziua execuţiei spectatorii să-l privească cu ură!

Astfel, ne spune Romul Munteanu, “Albert Camus a conceput un personaj de laborator, ieşit din plămada tezelor sale. Jocul logic este captivant, chiar dacă astăzi pare neverosimil. Dar acest personaj este simbolul absurd al crimelor logice.”

Atenţie, însă! Cu toate inerentele asemănări dintre autor şi unele dintre personajele sale, ştiut fiind că de regulă artistul îşi dezvăluie prin intermediul lor o bună parte din propriile trăiri, dureri şi aspiraţii, trebuie să luăm aminte şi la surprinzătoarea mărturisire inserată de Camus în eseul Enigma: “Operele unui om evocă adeseori istoria nostalgiilor sau a tentaţiilor sale, aproape niciodată propria sa biografie, mai ales atunci când se pretind autobografice. Nici un om n-a îndrăznit vreodată să se zugraăvească aşa cum este (subl. mea, G.P.).”

Romanul Căderea, cu judecătorul-penitent Jean-Baptiste Clamence aflat în prim plan, ne prezintă un alt caz de revoltă individuală împotriva semenilor: o revoltă cu atât mai sterilă, cu cât ea este mai cinică şi mai înverşunată, după cum putem să ne dăm seama din aforismele cu care acest erou lugubru îşi împănează istorisirea: “De obicei îi dispreţuim cel mai mult pe cei pe care-i ajutăm mai mult”; “Mi-am trăi întreaga viaţă sub semnul duplicităţii”; “Nu avem ţinută, e lucru sigur, murdăria ne ţine ţepeni”; “Adevărul e plictisitor la culme”; “Religia e o mare spălătorie”; “Când vom fi cu toţii vinovaţi, vom avea cu adevărat democraţie” etc.

De-abia în romanul Ciuma, apărut în anul 1947 şi considerat capodopera lui Camus, acesta realizează trecerea de la revolta solitară din Străinul la ideea solidarităţii luptei, văzută ca fiind singura justificare a condiţiei umane. După cum precizează însuşi autorul în Scrisoare către Roland Barthes, “Ciuma, care am vrut să fie citită pe mai multe planuri, are drept conţinut evident lupta rezistenţei europene împotriva nazismului.” Iar în Caiete, sensul celor două romane este înfăţişat de către Albert Camus după cum urmează: “Străinul descrie goliciunea omului în faţa absurdului, Ciuma, echivalenţa desăvârşită a punctelor de vedere individuale în faţa aceluiaşi absurd. E un progres ce se va preciza în alte opere. Dar, în plus, Ciuma demonstrează că absurdul nu ne învaţă nimic. Acesta este progresul definitiv.”

De remarcat că romanul Ciuma aduce cel mai mult cu incitantele scrieri kafkiene, unde, după cum ştim de pildă din nuvela Metamorfoza ori din romanul Procesul, acţiunea demarează brusc. În chip analog, intriga principală din Ciuma debutează cu o surpriză: “În dimineaţa zilei de 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux ieşi din cabinetul său şi dădu peste un şobolan mort…” Dar nici pomeneală ca Albert Camus să scrie în umbra lui Franz Kafka, cu toate că – după cum deja m-am exprimat în cartea Literatura perennis – “în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză şi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor kafkiene pe arii culturale mult mai întinse, opera scriitorului praghez s-a constituit într-o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Kafka ajunge să fie socotit un adevărat profet al ororilor naziste.”

Căci reprezentarea parabolică a realităţii nu doar îi înrudeşte, ci în egală măsură îi diferenţiază pe cei doi reprezentanţi de seamă ai literaturii absurdului: Kafka a construit în mod deliberat o lume ireductibilă la un comentariu raţional, lume pentru care s-a adoptat sintagma de realism magic (rezultatul fuziunii dintre concreteţea descrierii şi straniul întâmplării), pe când la Camus – ne înştiinţează acelaşi Romul Munteanu, “romanul este parabolic şi demonstrativ, iar cele mai multe dintre personaje au un caracter exponenţial”. Întrucât în romanele parabolice planul fictiv este prezentat ca real, “personajele stilizate nu sunt decât mici acte de exagerare în acest sens”.

…Şi astfel, de la o zi la alta se înmulţesc semnele prevestitoare ale catastrofei (după primul şobolan viu sunt găsiţi trei morţi, apoi doctorul observă cum un muncitor aruncă o întreagă ladă de şobolani morţi), semne care încă nu au puterea să-i smulgă pe locuitorii Oranului din preocupările lor cotidiene.

Rând pe rând personajele intră în scenă şi, după ce evidenţa ciumei devine neîndoielnică pentru medici, iar mai apoi pentru autorităţi, începe contraofensiva oamenilor uniţi împotriva suferinţei, morţii şi – de ce nu? – împotriva fricii, până la instaurarea celor mai radicale forme de luptă împotriva flagelului (carantină, izolarea totală a oraşului de exterior, interdicţia categorică de intrare şi ieşire), elemente prin care Camus pune în lumină starea de exil interior.

De unde deducem că starea de exil este inerentă în situaţii limită, îndeosebi pentru spiritele alese, care din totdeauna s-au simţit înstrăinate sau exilate în existenţă şi pentru care – după cum subliniază autorul în Întoarcere la Tipasa, timpul exilului înseamnă “timpul vieţii uscate, al sufletelor moarte”.

Are dreptate Irina Mavrodin atunci când ne invită să stăruim asupra perfectei simetrii a titlurilor primului volum (Faţa şi reversul) şi ultimului volum din opera camusiană (Exilul şi împărăţia), “titluri simbolice, care sunt echivalente”, de parcă ar vrea “să marcheze tocmai această circulară epuizare, atât în planul ideii, cât şi în cel al scriiturii, a unui unic demers”.

Iar acest “unic demers” nu poate fi după părerea Irinei Mavrodin altceva decât unitatea operei camusiene: “Există o unitate a întregii creaţii camusiene – eseuri filosofice, romane şi nuvele, piese de teatru – ce se întemeiază pe aceeaşi conştiinţă sfâşiată de tendinţe contrare, în egală măsură de puternice: gustul pentru acţiune şi totodată pentru contemplare, detaşarea şi pasiunea, nevoia logică de a nu merge până la ultimele consecinţe ale unor premise teoretice şi teama de a depăşi măsura (în sensul în care vechii greci îl dădeau acestui cuvânt), dragostea de viaţă şi obsesia morţii, o senzualitate arzătoare, dar şi o înaltă spiritualitate, atracţia pentru solitudine, dar şi pentru solidaritate, absurdul şi revolta, sensul istoriei, precum şi căutarea unor adevăruri limită, demers ce s-a izbit perpetuu de aceeaşi tragică dificultate”.

Să o spunem pe cea dreaptă: Nici că puteam găsi o mai fericită încheiere a prezentului eseu ca această admirabilă sinteză a operei camusiene!

Copyright: George PETROVAI,

Sighetul Marmaţiei, 9 august 2009

Anunțuri

11 gânduri despre “Albert Camus sau ipostaza scriitorului exilat în existenţă

  1. În eseul dumneavoastră, domnule Petrovai, vă întrebaţi, la un moment dat, cum a reuşit Albert Camus, prin ce mijloace, să impresioneze atât, în a-şi adjudeca valorosul premiu Nobel, pe care noi , românii, ni-l dorim atât de mult, dar nu prea avem prin ce să-l căpătăm. Lucrurile stând astfel, căci dezbateri au fost multe şi febrile, culminând cu apariţii editorial valoroase, ca să amintesc doar cartea doamnei Alina Mungiu-Pippidi, pe care cred că o cunoaşteţi, mă reântorc, la întrebarea pusă, cu un posibil răspuns aflat printre următorii câţiva de… poate:
    Poate prin inovaţia naraţiei, cu forme şi structuri epice mai altfel decât au fost până atunci…, poate prin introspecţia dostoievskiana a unor eroi din romanele sale…, poate prin analiza profundă psihologică a multora din personajele create de Camus…, poate prin faptul, exotic, de a nu fi francez la origini…, poate prin revolta lui (fiind un existenţialist) faţă de sărăcia individului, a omului oprimat…
    Oricum ar fi a fost şi rămâne, prin romanele sale, un scriitor mare, imens, plin de forţă, de pasiune.
    Referitor la afirmaţia enunţată de dumneavoastră : “Nici un om n-a îndrăznit vreodată să se zugraăvească aşa cum este (subl. mea, G.P.).”, cred că unii scriitori, dar mai ales poeţi, au şi făcut-o deja, dacă ochii vor putea să vadă, iar minţile vor fi capabile să înţeleagă firul cuvintelor. Deoarece, de cele mai multe ori, viaţa, doar ea, ne zugrăveşte cel mai bine, iar scriitorii, cei mai buni, cei mai valoroşi o pot aşterne pe pagini, în fraze ori versuri de neuitat. Căci, nu-i aşa, vorba lui Camil Petrescu “Eu sunt un om care scrie…şi dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu?”

    O zi luminoasă!

    Prof. Biolog A. Răduţ

  2. Nu ma indoiesc ca a spus Camil Petrescu asa ceva: Dar la el, ca – de altminteri – la multi dintre scriitorii romani, este o distanta uriasa, practic o falie intre ceea ce au spus si ceea ce au facut, intre ceea ce au au crezut ca gandesc si ceea ce au scris de fapt. Doar unii ca Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu si Mihail Ralea au facilitat prin atitudinea lor lasa sau oportunista (dupa caz si fire) ingenuncherea Romaniei in fata bolsevismului si a moscovitilor. Pentru Sadoveanu, ajuns presedintele M.A.N., lumina nu putea veni de la rasarit, iar pentru Camil Petrescu toate dictaturile, incepand cu cea carlista si terminand cu cea bolsevica, au fost admirabile, motiv pentru care le-a sprijinit din toate puterile…
    Domnule Radut, chiar credeti ca poetilor si scriitorilor le face placere sa scrie despre propriile derapaje si abjectii? Pai, Dostoievski n-a scris nicaieri, nici macar in „Jurnalul unui scriitor” despre patimile lui devastatoare (alcool, jocuri de noroc). Si era de-a dreptul fanatic in ortodoxia lui de factura panslavista. Dar in romanul „Idiotul”, isi pune personajele sa-si istoriseasca cea mai marsava fapta din viata. Ceea ce, fireste, nu-i acelasi lucru…
    P.S.Imi face placere ca ne-am „reintalnit”.

  3. Domnule Aliosa,
    Multumesc pentru aprecieri.
    Vor mai fi si altele.
    M-as bucura sa va aflu de fiecare data opinia sincera despre scrierile mele.

  4. Să înţeleg că toţi scriitorii de stânga, incluzându-l şi pe Camus, trebuie, după părerea dumneavoastră, puşi la zid şi împuşcaţi. Dacă totul s-ar rezuma la a replica cu forţă la forţă, atunci principiile creştine şi tot cuvântul propovăduit de Iisus, ar fi fost degeaba! Nu credeţi că aruncaţi cu piatra primul, şi , poate, mai repede decât au făcut-o alţii la căderea Bastiliei, prin ghilotinare, jucându-ne „ipotetic” cu timpul! Cred că trebuie să privim opera lăsată de aceşti mari scriitori, unii dintre ei înobilaţi cu Nobel, lasând la o parte politica, de orice fel ar fi ea. Nu cred că Eugen Lovinescu l-ar fi îndrăgit aşa de mult pe Camil Petrescu, dacă nu i-ar fi văzut talentul său scriitoricesc. Dacă pentru dumneavoastră şi Lovinescu este un trădător de ţară, şi Doamna Monica Lovinescu, şi alţii asemenea lor, atunci cred că vorbim lucruri total diferite. Dar ar fi bine să învăţăm ceva din tâlcurile învăţăturilor lui Iisus.
    Referitor la Dostoievski, nu credeţi că prin romanele sale şi-a arătat filonul ortodox? De ce vedeţi lucrurile doar dintr-un singur unghi şi nu le priviţi în ansamblul lor? Un scriitor creează personaje, idei, momente de viaţă, dar printre rânduri, subtil, se descoperă şi pe el. Unii dintre noi, trebuie să învăţăm să citim.

    Seară bună, şi vă reîntorc plăcerea!

  5. Cred, domnule Radut, ca nu m-am facut bine inteles. Regret ca scoase din context, spusele mele v-au deranjat. Am facut referire la fostul regim (care-i adevarat ca mie mi-a provocat mult rau, ca si asta de-acum . de altminteri), nu din spirit revansard, ci din dorinta de-a scoate in evidenta marea discrepanta dintre omul scriitor si opera acestuia. Iar aceasta discrepanta la scriitorii romani de care aminteam mai sus este o ruptura totala: una au gandit (sau, ma rog, s-au straduit sa regandeasca din motive personale, dar nicidecum nobile) si alta au scris, ori au lasat sa inteleaga cititorii despre ei ca oameni. Pentru ca nu aveau cum sa fie mandri de demnitatea lor, nici macar in contextul politic de-atunci, cand atatia oameni de valoare piereau numai pentru ca unii ca ei legitimau bolsevismul prin ceea ce spuneau si scriau.
    Spuneti ca Eugen Lovinescu a apreciat opera lui Camil Petrescu. Nu ma indoiesc ca-i asa, iar acest lucru intareste spusele mele: una-i omul si alta opera! Sigur, ne intereseaza omul doar cand dorim o privire de ansamblu, ori vrem sa deschidem anumite usi din opera acestuia.
    Iertati-ma, dar cum de v-a trecut prin cap ca as putea sa-l fac tradator pe Eugen Lovinescu, cand este lesne de inteles ca daca apuca regimul comunist, ar fi procedat la fel ca fiica lui. Adica, plecat din tara, ar fi facut mult bine pentru cultura romana, precum atatia romani valorosi care, siliti de noile realitati politice, au luat calea exilului: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscatescu, Vintila Horia etc.
    Iar despre Dostoievski am scris de mai multe ori, inclusiv ca mare scriitor existentialist si ortodox inversunat. Sper ca veti avea ocazia sa cititi chiar pe acest blog, iar atunci vom discuta la concret.
    Va doresc o seara linistita!

  6. Poate, dacă la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, n-am fi fost la est de Cortina de Fier, lucrurile ar fi stat altfel. Perioada interbelică o consider a fi cea mai prolifică din literatura noastră, caracterizată de efervescenţa începutului. Sunt sigur că, dacă evoluţia literaturii române n-ar fi fost atât de brutal deturnată către… nimic, un poet ca Blaga ori un scriitor precum Camil Petrescu ar fi putut avea şanse reale pentru Nobel. Poate chiar şi poeţi ca Ana Blandiana sau Nichita Stănescu. Din păcate, nu vom şti niciodată.

    Şi francezii au avut „Sadovenii lor” şi vi-l amintesc pe Louis-Ferdinand Céline („Călătorie la capătul nopţii”, „Moarte pe credit”) care, după război, a trebuit să fugă din Franţa, fiind acuzat de colaboraţionism (pedeapsa a ispăşit-o în Danemarca, pentru a fi sigur că intră şi iese viu din închisoare). S-a întors în ţară, când apele s-au liniştit, şi a continuat să scrie nestingherit până-n anul morţii.

    Articolul dumneavoastră este interesant, însă mi-ar fi plăcut să văd nişte conexiuni mai evidente între scriitor şi curentul filosofic sub semnul căriua a scris.

  7. De-acord. Si francezii, si grecii si multi altii au cochetat cu comunismul. (Grecii chiar in mai mare masura ca romanii: In preajma celui de-al doilea razboi mondial, in Grecia erau vreo 20.000 de comunisti, la noi doar cateva sute…Fara interventia energica a occidentalilor, in special a lui Churchill, Grecia era si ea infulecata cu fulgi cu tot de catre Stalin|)
    Dar acestia erau rari, prin urmare erau priviti in mediile lor culturale si de catre conationalii lor ca niste curiozitati sau, mai exact, ca niste interesante personaje exotice. In schimb la noi numarul oportunistilor sadovieni a tot crescut, iar ei au conferit legitimitate regimului in ochii occidentalilor, oricat de opresiv era acesta pentru restul intelectualilor demni si intransigenti. Caci, cu toate opresiunile si tertipurile la care s-a dedat regimul, pana la caderea lui am avut parte si de astfel de oameni remarcabili…
    Multumesc pentru aprecierile dumneavoastra rezervate. Cat despre neimpliniri…Ati intalnit vreun om care sa-i multumeasca pe toti, ori o scriere care tuturor sa la mearga la inima?! Eu nu.
    Dar tocmai in aceste incercari si neimpliniri urmate de completarile altora consta frumusetea neintrerupta a cunosterii umane.

  8. @anahoret2007… Pentru Ana Blandiana, nu-i totul pierdut în lupta pentru Nobel. După părerea mea, este una dintre cele mai mari poete ale noastre, având o poezie plină de frumuseţe, de sensibilitate, de sagacitate. Dar există, ca mai peste tot, şi în mediul literar, parti-pris-uri şi înţelegeri canalizate spre alţii (Cărtărescu…) Oricum ar fi, este o poetă a inimii, o admirabilă Doamnă, un om al adevărului spus deschis, tranşant şi fără jumătăţi de măsură.

  9. @Domnule Petrovai,

    L-aţi întâlnit şi dumneavoastră, cu siguranţă! Întreaga umanitate îL ştie, şi ar trebui noi toţi să-I mulţumim că s-a făcut Om! Iar despre scrierile biblice, ce să mai zic. Dar părerile sunt întotdeauna împărţite…

    Duminică frumoasă!

  10. @A. Răduţ
    Cel puţin în ultimii zece ani, Nobelul pentru literatură consider că fost acordat pe criterii mai mult politice (ca să nu spun exclusiv politice). Nu ştiu ce şansă ar avea Ana Blandiana, pe care nu aş compara-o, sub nico formă, cu Cărtărescu…

    Cărtărescu este din gaşca lui Liiceanu. Deci are în spate un editor destul de influent (chiar puternic aş zice) care i-a pus parafa de scriitor. Pe mine nu m-a convins, dar asta mai puţin contează; am privilegiul că pot citi doar ceea ce-mi place.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s