Culorile vântului

Culorile vântului

dan moldovan
dan moldovan

Dacă tot am ajuns în vârf, acolo de unde se deschid zările şi se pot asculta şoaptele Lumii, mă opresc o clipă să admir oraşul. Pare o machetă pentru copii, înălţimea de la care-l privesc îl depopulează- oameni şi maşini dispar, rămân doar edificiile, liniile străzilor, panglica lucitoare a apelor, dealurile şi munţii care îl îmbrăţişează. Şi încerc, asemeni lui Vsevolod Ivanov, să văd Culorile vântului, dar mă forţez în zadar. Nu fac parte dintre cei dăruiţi cu harul de a vedea ceea ce nu se vede, însă mă bucur că el ne-a povestit şi nouă, acum aproape o jumătate de veac, cum vântul Siberiei poate fi şi aspru şi mângâietor, când vânăt, când cenuşiu, uneori prieten, alteori duşman.

Nu văd astăzi culorile vântului care se plimbă tăcut prin oraşul meu. Dar, ca prin vis, mă văd în pantaloni scurţi alergând după minge în parcarea din CIL sau jucând Ţurca cu prietenii din cartier. Sunt toţi acolo, strigând unii la alţii, râzând fără griji, majoritatea juliţi la genunchi. Fericiţi. Mă văd cum sunt acum, afundat comod în scaunul negru capitonat, cu degetul oprit o frântură de timp deasupra tastaturii, nedumerit parcă, întrebător. Şi o lacrimă pare să se prelingă din ochiul stâng, reflectare a neputinţei, a frustrării, că întrebările rămân mereu fără răspuns, că răspunsurile nu se găsesc nici în cărţile de ieri, nici în cele de azi. Mă văd, mâine, pe acelaşi scaun comod, privind spre dealul drag pe care nu pot să-l mai urc, dar pe care îl cercetez totuşi zilnic, cu gândul, cu amintirile…

Aici pe deal am învăţat să privesc, să văd ceea ce mi se arată, să-i înţeleg pe cei care au privit înaintea mea şi au avut timpul şi dispoziţia sufletească să priceapă, să admire şi să iubească ceea ce văd. Privesc valea împreunată cu dealurile ca un zip-zar uriaş, armonia ei indiscutabilă cu Lumea, aura albăstruie care o însoţeşte aproape tot timpul. Misterul care o învăluie, privită de aici de sus, farmecul, tremurul abia perceptibil al zărilor. Şi nu-mi mai este greu să văd, la rândul meu, mormintele de uriaşi, înşiruite unul după altul după un ritual cosmic, paznici definitivi ai lumii apuse. Par a fi gata oricând să se trezească, să se scuture de pământ, stânci şi copaci, să-şi întindă mâinile spre dezmorţire în cele patru zări, să pornească legănându-se spre Ţara lor, ţară lăsată nouă moştenire vremelnică.

Privind depărtările mereu aburite, mereu schimbătoare, nu-mi este greu să-i văd pe cei care au fost înaintea mea aici, scrutând la fel orizontul, ştiind că de acolo de undeva o să vină cete barbare. Mai întîi vor fi văzut lumina torţelor străpungând negura, apoi vor fi auzit zăngănitul armelor, nechezatul cailor, strigătele disperate ale femeilor şi coconilor. La fel ca în Deşertul tătarilor pericolul vine de dincolo, din negură, din teamă, din nesiguranţă, din întuneric. Pot rezista oare zidurile când frica s-a înşurubat deja în sufletele oştenilor?

Recunosc, nu pot vedea culorile vântului. Nu pot nici să-i înţeleg vorba, când aspră, când duioasă. Dar în timp ce privesc valea înstruţată de ceaţă, simt cum vântul mă împresoară din spate blând, cum şopteşte cu glas de frunze şi flori, cum miroase a miere şi iarbă şi fân. Degetele lui catifelate mă mângâie pe spinare, şoaptele lui mă adorm dar devin conştient cum un fior urcă încet pe linia arcuită a trunchiului până ce părul de pe ceafă mi se zbârleşte ca lupului alb care-şi vede umbra proiectată pe discul inoxidabil al lunii. Atunci ştiu că vântul călduţ şi mătăsos mă dezbracă gingaş de încă o frunză, mă dezgoleşte în fiece clipă de viaţa mea, de amintirile mele, de carnea mea.

Aşa plecăm- dezfrunziţi de vânt şi de timp, clipă de clipă, ceas de ceas, până nu rămânem decât un sac de oase albit de amintiri şi de uitare. Intrăm în armonie cu Lumea şi nu este nimeni care să ne oprească, nu este nimeni care să ne întoarcă din drum.

Anunțuri

4 gânduri despre “Culorile vântului

  1. Mișcătoare gânduri. Trecerea vremii se lasă ca toamna, rodind întrebări povară pe ramurile aplecate-n jos. Iarna pare a fi un capăt de drum cu sens unic. Totuși, de treci prin răscrucea de pe dealul căpățânii ajungi să simți fiorul unei primăveri.
    Mulțumesc pentru vizită. Vă doresc bucuria fiului risipitor care s-a întors acasă și a găsit cu uimire un tată iubitor și iertător.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s