inocenţă

inocenţă
inocenţă
Anunțuri

6 gânduri despre “inocenţă

  1. Inocenţă

    Omule mare, nu-mi invada
    Lumea mea cu poveştile tale!
    Sunt mult prea dure
    Şi prea nimicitoare.
    Aici, la mine, totul e-n lumină
    Şi seara, sus pe cer, este un soare
    Şi florile, pe fiecare,
    Le chem şi-mi dau nectar, şi rouă, şi culoare.
    De ce te temi că nu-nţeleg nimic din lumea ta?
    Ştiu, visele ţie îţi sunt străine,
    Lumina mea nu-i doar o stea,
    E gândul ce în faptă o să-nvie.

    (A. Răduţ)
    @copyright A. Răduţ, 2012

  2. da, e o distanta destul de mare intre lumea vazuta prin ochi de copil si lumea noastra a adultilor…

  3. Întregind propriile-mi rânduri / gânduri…

    “Odată, într-un sat de munte, la vremea când urzeşte întunericul,
    stăteam de vorbă cu un copil cu ochii de mirare. Pe
    deasupra capetelor noastre o pasăre a bătut din aripi de câteva
    ori şi s-a pierdut în pădure. După un moment de linişte
    a urmat întrebarea senină a copilului: de ce zboară pasărea?
    Altă dată, privind argintul viu al unei ape ce curgea boltit
    peste pietrele rotunde ale văii ca prins de o minune, a întrebat:
    de ce curge apa?
    Ce minune stă în această făptură mică? Cum de l-a chemat
    măsura lui către gândurile neliniştitoare? Ce tainică legătură
    îl poartă pe culmile vieţii. Copilul este mai aproape decât noi
    de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu.
    Zilele omului vârstnic se scurg într-o formă banală. Feluritele
    chipuri ale lumii acesteia şi sensul adânc al lucrurilor îi
    scapă. Omul de azi trăieşte totul în fugă, el nu prinde frumuseţea,
    nici lumina adevărului. Cele mai alese rosturi şi semne
    îi scapă; îi scapă nu pentru că el ar fi în păcat, ar fi sortit
    de la început să nu vadă, ci pentru că felul în care îşi trăieşte
    viața aici îi închide porţile înţelesului. Cu fiecare zi ce trece
    omul se îndepărtează de plaiurile bucuriei şi ale înţelepciunii.
    Trufia şi îndemnul numai către ordinea materială a
    lucrurilor îl fac să coboare cele mai de jos trepte ale condiţiei
    umane.
    Trăind şi repetând zilnic aceleaşi forme şi acte lumea
    înconjurătoare îşi pierde misterul. Sau mai precis, odată cu
    anii, omul îşi pierde un simţ foarte delicat, dar pătrunzător,
    care îl pune în stăpânirea substanţelor ultime ale existenţei;
    omul în vârstă pierde de cele mai multe ori simţul adâncimilor;
    sâmburele dumnezeesc moare în el.
    Dimpotrivă, copilul, fiinţă nouă şi neprihănită, necumpărată
    de ispitele aparenţelor înşelătoare, culege pretutindeni urmele
    minunilor. Când un copil deschide pentru prima oară
    ochii, întreg universul cu tainele joacă în apele luminate ale
    ochilor săi.
    De aceea Iisus iubea atât de mult copiii, de aceea i-a arătat ca
    pe un simbol al Creştinismului, lume nouă care punea preţ
    pe nevinovăţie şi naivitate îngerească, pe frăgezime şi sete de
    absolut. „De nu vă faceţi la fel cu pruncii nici că veţi intra în
    împărăţia cerurilor.”
    Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură
    a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este îndemn
    la simplitate şi frumuseţe. În el vorbeşte frântura de cer dată
    omului odată cu începutul.
    Copilul este un mare dar al vieţii noastre aici: aduce cu el
    inocența, drăgălăşenia şi bunătatea. Copilul îndulceşte viața
    noastră atât de amară; făptura sa mică cu aripi la suflet ne dă
    multe învăţăminte. Un scriitor a spus: zâmbetul copilului este
    pentru mamă ca o rugăciune pentru Dumnezeu. În preajma
    copilului stăruie mereu o atmosferă de lumină şi frumuseţe.
    Când întrebările bat la porţile gândului tău împovărat şi cer
    deslegare, când umbrele amintirilor alunecă
    pe pereţii sufletului
    şi cer o rază de soare, atunci stai de vorbă cu copiii.
    Aplecat asupra adâncurilor, umbli ca străbătut de fiorii unei zări
    virgine. Prietenii te cred nebun şi lumea te arată cu degetul.
    În rătăcirea ta prin pajiştile unei lumi de dumnezeesc tumult,
    în setea ta de înţeles şi vrajă, te întâlneşti doar cu copiii.
    Cuvântul tău sună sec pentru cei vârstnici, dar întoarce ca pe
    o frunză spre soare sufletele copiilor cu ochi de mirare.”

    Ernest Bernea
    (1944)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s