Două Anuţe

Două Anuţe
Două Anuţe
Anunțuri

4 gânduri despre “Două Anuţe

  1. Aş putea scrie la nesfârşit, uitându-mă la fotografiile dumneavoastră. Un Maramureş plin de culori, tradiţii şi… cuvinte. Frumos, realmente frumos! Sunteţi cu adevărat un… magician!

    Primul surâs

    Din ce parte a trupului meu vrei să fii,
    Din coasta lui Adam sau din surâsul Evei?
    Eu nu mi-am întrebat soarta şi ea totuşi
    mi-a zambit.
    Ştiu că eşti un început, ca si mine,
    Un început cu răscruci şi dureri,
    Cu lacrimi nesfârşite de lume,
    Cu anotimpuri, cu mângâieri.
    Şi mai ştiu un cuvânt
    Simplu, ca o primăvara albastră
    Născută din pântecele unei ierni –
    Virgine petale de floare
    Deschise pe sâni, în buchet.
    Oricum ar fi, te vei naşte
    Din coapse, din dorinţi, din iubiri,
    Eşti începutul din ziua sfârşită,
    Începutul născut dintr-un ieri.

    (Alexandru Răduţ)
    @copyright A. Răduţ, 2013

  2. Mi se par potrivite versurile lui N. Labiş:

    Azi, iată, am văzut un curcubeu

    Deasupra lumii sufletului meu.

    Vin cerbii mei în goană să se-adune

    Şi către el privirile-şi ţintesc-

    Un codru nesfârşit de coarne brune

    În care mii de stele strălucesc.

    Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu

    Deasupra lumii sufletului meu.

    Sa aveti o duminica frumoasa!

  3. Întâi Dragostea

    Omul e singur și sărac, ca un ecou fugar printre stâncile unui
    munte. Omul e trist, făptură rătăcită și slabă, orfan al darurilor
    dumnezeiești, sărman al înțelesului și bucuriei, poartă
    deschisă tuturor îngeununchierilor. Om, omule bun, pune în
    cugetul și fapta ta întâi dragostea.
    Întâi dragostea. Nu dragostea nesățioasă, dragostea de bogăție,
    de putere, de stapânire, ci dragostea de frumusețe, de
    lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn și creație.
    Nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care
    dăruie, care hranește pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit,
    ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial.
    Dragostea este cheia și a veșniciei. Dragostea împrăștie urâtul,
    urâtul singurătății, topește răul, răul întunericului, alungă tiparele
    și hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni
    ființă nouă și roditoare. Dragostea naște și pârguiește rodul,
    transfigurează și înalță sufletul; prin ea dumnezeeasca față
    joacă focul luminilor de ape în lumea durerilor noastre.
    Acolo unde nu e dragoste stăpânesc întunericul și urâtul, acolo
    unde nu e dragoste înfloresc trufia, pisma, nedreptatea și
    toate chipurile prostiei omenești. Omul care nu iubește nu
    înțelege nimic din lumea lucrurilor văzute și ascunse. Graiul
    minunilor îi este cu desăvârșire închis. Acolo unde nu este
    dragoste nu este nici cunoștință adâncă.
    Este în firea omului să învingă prin dragoste. Dumnezeul
    întrupat ne-a desvăluit lumea nouă, adevărul, viața și puterea
    prin dragoste. Omul este om prin puterea dragostei sale.
    Să iubești un copac, o floare, un copil, o femeie, să iubești
    pământul aspru și cerul boltit albastru, să iubești totul,
    chipuri și sensuri, totul: joc, cântec, lumină, jocul și armo-
    nia cosmică, să iubești îndeosebi omul, fratele tău, bun sau
    ticălos, tare sau slab, să-l iubești pe Dumnezeu cu puterile
    tale însutite peste ființa ta legată de păcat. Cine nu iubește, nu
    are simțuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce
    clipește în liniștea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine
    și frumos ce-l purtăm în inima noastră îl desvăluie și-l crește
    dragostea.
    Întâi dragostea. Dragostea care înflorește cireșul, care crește
    copilul, care satură flămândul, care mângâie răstignitul, dragostea
    lui Dumnezeu pentru creația Sa.
    Așa vine pacea, pacea desăvârșită, pacea raiului și a vieții
    veșnice. Pământul e ușor sub pasul tău, ușor ca arborul gândurilor
    pure, omule, lumina crește și înflorește pe buzele, pe
    ochii, pe cerul minunilor puse acolo de degetul lui Dumnezeu.
    Când ai pornit să fii om să știi că dragostea e cea dintâi
    virtute, ea este semnul desrobirilor. Cântecul tău se îneacă
    fără dragoste și mâna ta bâlbâie. Caută sâmburele vieții. E în
    tine!

    Ernest Bernea
    (1944)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s