Poveste cu zahăr şi oi

Când eram prunc, cu lumânările atârnând  ca nişte trofee până de-asupra gurii spre admiraţia necondiţionată a puştimii,  învăţam la şcoală că unii capitalişti îmbuibaţi aruncau zahărul în ocean ca să nu îi scadă preţul.  Mare minune, îmi spuneam eu- şi nu-mi venea nicicum să cred aşa ceva-  cu gândul la zahărul cubic al bunicii, ţinut cu fereală într-un loc ştiut de toţi de altfel, dar unde nu aveam voie să umblăm sub nici un pretext. Doar duminica ori de vreo altă sărbătoare primeam câte un cubuleţ de zahăr şi într-adevăr arunci ştiam sigur că e o zi deosebită.

Am găsit familia Gogea din Bârsana preparând urda în curtea gospodăriei. Toată suflarea din bătătură era angrenată în activităţi care de care mai pitoreşti:  şeful  clanului amesteca de zor în ceaun, lăcrămând  din cauza fumului dus de vânt taman în faţa gospodarului, găzdoaia trebăluia prin bucătărie sprintenă nevoie mare, pe o grămadă uriaşă de gunoi o nevastă tânară ( nora omului ) meşterea ceva cu o furcă, două fătuci alergau de colo-colo cu diverse lucruri urmărite şi şicanate de doi dulăi albi, uriaşi de stână, ce mai-  sub soarele atât de aşteptat al primăverii părea o sărbătoare a vremii trăite.

Din vorbă în vorbă, gazda dezvăluie că e proprietarul a 300 de oi, că guvernanţii au promis câte 40 de lei pe cap de oaie ca subvenţie dar încă nu nu a văzut nimeni banii, că ciobanul care va sta cu mioarele din iunie pe munţii din zona Poienilor de sub Munte  costă 20 de milioane pe lună, etc, etc.  Dar lucrul care m-a întristat peste măsură a fost afirmaţia gazdei, conform căreia proprietarii de oi nu au ce face cu lâna. Omul spune că a ars pe câmp lâna a 300 de mioare şi îl cred fiindcă zilele trecute discutând cu Ion din Breb, acesta spunea acelaşi lucru: oamenii nu au ce face cu lâna a sute de oi aşa că unii o ard, alţii o lasă pe câmp să putrezească, alţii- şi mai rău- o aruncă pe cursurile râurilor ori a pâraielor.

Mi-e greu să înţeleg de ce nici statul, nici vreun investitor privat nu găseşte timp şi resurse să valorifice un produs natural care se găseşte în toată ţara în cantităţi suficiente pentru a fi procesat industrial, să obţină astfel profit, să facă o acţiune ecologică şi pe deasupra să creeze sute de locuri de muncă.

Probabil că  deşi au trecut mulţi ani de când mă minunam cum de este posibil ca unii oameni să arunce zahărul în ocean (mă gândeam eu atunci că apa din oceanul ăla trebuie să fie dulce ca siropul  🙂 ) am rămas la fel de copilăros, ca să nu spun naiv de-a dreptul.

Anunțuri

2 gânduri despre “Poveste cu zahăr şi oi

  1. Grămada de gunoi pe lângă care trebăluia nora era o „grămadă de bălegar”, pe care-l împrăştia să crească iarba grasă, asta ca nu cumva să se înţeleagă altceva! Scuze pentru intervenţie! Adevăr spus-ai, frate! Pe vremuri femeile torceau lâna şi-şi îmbrăcau familia. Azi, poluăm mediul! Dar ce ne mirăm!? Guvernanţii sunt preocupaţi de propria bunăstare şi a tuturor neamurilor şi nu de bunăstarea norodului. Norodul e bun de pus ştampila. Ştampila pe care o primesc prea uşor şi care-i propulsează în fruntea ţării, la masa plină de bucate, iar noi am ajuns să ne mulţumim cu fărâmiturile ce cad de la masa lor. Cunosc lumea satului foarte bine. Merg des la părinţi şi stau de vorbă cu oamenii. Te îngrozeşti ce-ţi spun! Iar noi tăcem, tăcem…până într-o zi… Să auzim de bine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s