Drumeţie pe Valea Crivinii

 

 

         O drumeţie scurtă, duminicală, pe Valea Crivinii poate fi un bun prilej pentru reîncărcarea bateriilor. Valea Crivinii, cam la 3 km de satul Mara, merită străbătută şi admirată nu atât  pentru  peisajul spectaculos, cât pentru absenţa peturilor şi a resturilor lăsate de regulă de turistul modern. Apoi nu este de neglijat liniştea întreruptă doar de ciripitul variat al păsărilor, foşnetul vântului ori murmurul apei, uneori mai accentuat de bolovanii întâlniţi în cale, care transformă micul dar curatul fir de apă în torente sau minicascade.

         Dacă picioarele te ţin ori timpul e de partea ta, de pe Valea Crivinii poţi urma un traseu spre stânga care te duce în staţiunea Izvoarele. Un traseu nederivat de pe râul Mara conduce drumeţul spre Cheile Tătarului, Câmpul Tătarului, Barajul Runcu, etc, o zonă care merită vizitată cu siguranţă.

         Am ajuns  pe Valea Crivinii urmând un indicator turistic amplasat în satul Mara, imediat ce ai parcurs câţiva zeci de metri pe traseul mai cunoscut ce duce la Cheile Tătarului. Deşi prognoza meteo era nefavorabilă, anunţând ploi şi posibile vijelii, am plecat în drumeţie bazându-mă pe cerul senin al dimineţii şi pe speranţa că previziunile meteorologilor se vor adeveri abia după-amiază. Drumul parcurs urmează cursul Marei, o apă curată după standardele naţionale dar mai ales o apă care, se pare, a dat sau a contribuit la denumirea zonei cunoscută astăzi drept Maramureşul Istoric. După cca 3 km din stânga apare un curs firav de apă: e Crivina, care te invită să o urmezi în amonte pe un drum de munte destul de accidentat pentru a nu fi recomandat automobiliştilor.

         După cca. două sute de metri întâlneşti, oarecum surprins, o creşă  de păstrăvi unde viitoarele delicatese culinare încearcă să supravieţuiască primelor săptămâni de viaţă. Deşi nu văd picior de om prin preajmă e clar că cineva trebuie să se îngrijească de micuţii care se zbenguie în bazin. O privire mai atentă printre tufişurile care maschează orizonturile dezvăluie că în apropiere s-au săpat gropi alungite de-a lungul văii, semn că aici va lua naştere în curând o păstrăvărie       în toată regula.

         Îmi i-au rămas bun de la micuţii păstrăvi şi îmi continui drumeţia, atent la peticul de cer albastru pe care reuşesc să îl văd din tunelul vegetal care mă înconjoară. După alţi o sută de metri, în dreptul unei curbe strânse, descopăr o cărare ce duce drept  la  grădiniţa  păstrăvilor! Aici păstrăvii au crescut cât degetul meu mic de la mâna stângă. Se zbenguie fericiţi într-un bazin de pământ amplasat într-o poieniţă cu iarbă şi flori, înconjurată de copaci bătrâni. Mă amuză caracterul oarecum discret al instituţiilor pentru păstrăvi, trag câteva cadre şi îmi văd de drum fără să tulbur tabieturile micilor vietăţi.

         În scurt timp ajung la Poiana Crivinii, străjuită de conifere, leneşă în lumina caldă a dimineţii de iunie. Aici urmele unei investiţii ratate se văd din prima privire iar timpul scurs de la abandonarea sa arată că natura încearcă să reintre în drepturi, încearcă să integreze peisajului iniţial intervenţiile omului. În dreapta, spre Crivina, şapte, opt bazine dreptunghiulare, paralele, cu instalaţiile aferente de aducţiune a apei sunt năpădite de vegetaţie. Apa stătută de atâta vreme a devenit mediul agreat de broaşte. Libelule survolează apa cu dezinvoltură. În stânga, ruinele unor fundaţii abia se mai observă sub buruienile ce au asaltat cu succes aceste corpuri străine. Doar o construcţia mică, albă se încăpăţînează să reziste încă. Pe perete scrijelite nume şi date care pot data investiţia: „Carmen din Tg Lăpuş”, „Anghel Marian”, „1996”, etc.

         Părăsesc poiana invadată de fluturi şi flori, de mirosuri amintind de soc, miere şi libertate amestecate savant şi urmez cărarea străjuită de brazi înalţi de 15-20 de metri. Din când în când pătrund în aule unde Crivina pare a ţine discursuri deosebit de convingătoare, apreciate de brazii înalţi şi bătrâni, de păsăretul invizibil dar atât de prezent şi chiar de mine, călătorul fără ţintă precisă. Să tot fie zece ceasuri când se aude prima bubuitură, undeva în Cheile Tătarilor. Privesc peticul meu de cer şi e albastru,  intens ca privirea coconilor de prin Ţara Maramureşului la vârsta la care nu au descoperit încă norii cenuşii ai minciunii. Şi mai fac o sută de paşi spre inima codrului;  parcă se aud paşii haiducilor de odinioară, fluierul jeluitor al vreunui cioban care şi-a pierdut oile sau iubita ori descântecul tinerelor adresat beladonei.

         Deodată tunetul devine tovarăşul meu de drum, e aproape de inima mea iar peticul de albastru a dispărut. Prima dată îl aud frământat între  pereţii Cheilor, apoi după ce a dospit destul este azvârlit cu putere drept deasupra capului meu. Sunetul profund, ireal se izbeşte de brazii seculari care, asemenea unei orgi uriaşe reverberează, îl amplifică şi îl multiplică ocupând tot spaţiul care mă înconjoară. Lumina, adineaori clară, abia mai pâlpîie, agonizează transformând decorul iniţial în unul apăsător, ameninţător chiar. Sunetul greu al tunetelor încovoaie brazii, un şuierat sinistru umple pădurea. Realizez cât sunt de mic acum, înconjurat de stihii. Un fulger spulberă apa Crivinei în nenumăraţi stropi pulverizaţi pe stânci în timp ce zgomotul lui asurzitor spintecă zarea. Văd apoi un perete vineţiu de ploaie care se apropie iar paşii mei urmează instinctiv drumul spre sat, mai sprinteni decât imi imaginam, mai uşori decât credeam că pot după atâtea ore de mers.

         Acompaniat de stihii era să murmur, într-o clipă de slăbiciune,  Iartă-Mă!  Dar m-am corectat la timp, conştient că aşa ceva nu e posibil şi am îngânat doar, Cruţă-Mă! Ruşinat de propria-mi slăbiciune am mărit pasul, mi-am facut scurt autocritica, apoi mi-am zâmbit complice: oricum rămâne între noi…

         Ajuns la confluenţa cu Mara muzica cerească a încetat ca prin minune. A început o ploaie caldă de vară, veselă, prietenoasă. Parcă şi ceriul s-a mai luminat şi din doi paşi am fost în sat.          Aşteptam o ocazie, pitulat sub o poartă tipică zonei, când o bătrână a trecut pe lângă mine fără a băga în seamă ploaia. O interpelez, aşa ca să aflu în treabă:

– Mătuşă, ai grijă că îi răci.

– Nu te necăji, că astă ploaie ne-o dat-o Bunul Dumnezău ca pe o binefacere că tare o fo secetă pe la noi.

         Apoi privindu-mă mai atentă, cu o mână dusă la spate, în care odihnea o cheie imensă:

– Da unde ai umblat?

– Apoi am fo până în Poiana Crivinii, da m-o prins ploaia şi m-am întors…

– Sângur…? Şi nu ţi-o fo frică? Că tare gre vreme o fo.

         Nu-i răspund, dar adopt o atitudine belicoasă din care nu poate rezulta decât un răspuns negativ. Bătrâna mă mai priveşte odată, pieziş parcă, apoi pleacă în treaba ei, şoptind ca pentru sine:

– Apoi nu sântem niciodată chiar sânguri, tătdeauna e oreşcineva cu noi…

Anunțuri

8 gânduri despre “Drumeţie pe Valea Crivinii

  1. Parcă aş fi fost în buzunarul tău aşa frumos ai reuşit să transmiţi stările prin care ai trecut. Poat chiar am fost…:)
    Imaginile sunt minunate, ultima fiind preferata mea. Felicitari pentru articol!

  2. Scuze pentru intarziere, sunt departe de net o vreme, pana prin toamna cred 🙂 mersi de vizita si vorbe bune.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s