Tezaur

„Se menţionează însă şi acel vestit cântec al fetei de român care şi-a pierdut oile sau caprele şi le tot caută plângând, prin munţi. După mărturia cronicarului maghiar Szamoskozi, acest cântec a fost cântat de lăutarii ce însoţeau armata lui Mihai Viteazul la intrarea în Alba Iulia. Cronicarul maghiar Kemeny Ianos aminteşte acest cântec şi atunci când  oştile lui Constantin Vodă Basarab Cârnul intrau în 1659 în Târgu Mureş împreună cu oştile lui Gheorghe Rakoczi II. Un fragment al acestui cântec, ce pare a se fi bucurat altădată de o mare răspândire, a fost cules  între ultimele două războaie mondiale, în Maramureş.”

 

(Sursa: Istoria Literaturii Române , vol I, ediţia a II-a revăzută, Editura Academiei, 1970)

 

Îmi place acest text deoarece cred că relevă o realitate: Maramureşul a reprezentat un refugiu pentru comorile  culturale tradiţionale româneşti timp de sute de ani. Aici, pe văile râurilor sau pe coama dealurilor, izolate de păduri seculare de restul lumii unele dintre creaţiile definitorii ale spaţiului românesc îşi găseau cuib şi alinare, ascunziş şi mângâiere. Uneori izolarea de rutele civilizatoare europene sau asiatice a fost resimţită ca o povară, alteori ca o izbăvire.

Mioriţa, chiar dacă nu a germinat aici, aşa cum cred unii cercetători, cu siguranţă că a înflorit ca nicăieri altundeva.

Vechile colinde, probabil răspândite generos pe spaţiul românesc s-au refugiat aici şi au înobilat generaţii la rând.

Studiile de folclor arată că pe tot spaţiul limbii române creaţia anonimă şi colectivă a avut reprezentări deosebite însă treptat acestea şi-au pierdut lumina, strălucirea, esenţa, în multe zone, au fost corupte de factori alogeni care s-au suprapus peste substratul original în mod brutal, de multe ori ireversibil. De multe ori de vină au fost chiar românii care au renunţat să fie performerii propriei spiritualităţi în favoarea altora. În Maramureş însă, insule de frumos mai pot fi reperate prin ceaţa tot mai groasă a poluării culturale şi datorită pământenilor care s-au încăpăţânat să transmită frumosul original, să se opună celor ce confundau un rol cu o slujbă.

Acum pădurile, munţii, văile, depărtările nu mai pot izola o comunitate. Invaziile de tot felul sunt libere precum norii de lăcuste ce pârjoleau câmpiile moldave pe vremuri.

Cum spuneam, Maramureşul a fost pentru sute de ani refugiul. Acum o parte din tezaur este preluat de vecinii bucovineni, bistriţeni, sătmăreni, sălăjeni ori de aiurea. Tot mai des aud cântecele noastre, pe care le consideram în mod egoist doar ale noastre, interpretate (mai bine sau mai rău) de diferiţi interpreţi din Ardeal şi nu numai. Probabil e un proces firesc de restituire, păcat însă că o parte dintre cei care apelează la acest tezaur nu au discernământ, mulţi altoiesc pe firul firav al valorii grotescul agresiv al nonvalorii, uneori al kitsh-ului.

Dacă nu mă înşel horea fetei care şi-a pierdut oile- cântecul la care face trimitere citatul de mai sus-  a fost  interpretată cu har de mai mulţi artişti din Maramureş: Titiana Mihali, Fraţii Petreuş, Ion Covaci zâs Paganini, sunt o parte dintre ei.

O nelămurire în final, acutizată de o emisiune recentă de folclor: De ce simt nevoia unii interpreţi de folclor din Maramureş să epateze prin abordări de operetă muzica tradiţională?

 

Anunțuri

Un gând despre “Tezaur

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s