Tânjaua de pe Mara

Am participat la două ediţii ale acestei sărbători de primăvară  şi pentru un observator neavizat manifestarea pare doar o opurtunitate pentru comercianţi  să vândă mici şi bere, respectiv un pretext pentru politicieni să zăpăcească alegătorii încă odată. Este cert că, la origine, Tânjaua de pe Mara, avea alte conotaţii, după cum este la fel de clar că în prezent elementele subliniate mai sus ocupă un loc important în economia manifestării. Acum sărbătoarea se mai organizează doar la Hoteni, iar rolul diferitelor instituţii de la Baia Mare e tot mai important, pe măsură ce semnificaţia precreştină a acesteia este invers proporţională.

D a r,

Tânjaua trebuie înţeleasă ca un simbol al preţuirii muncii şi hărniciei ţăranului maramureşan. În acest context, un sfat al bătrânilor urmărea mersul arăturilor de primăvară pentru a alege pe gospodarul satului, în alegere contând nu numai cine ieşea primul la arat, ci şi dacă acesta e un om bun, se bucură de cinstirea satului.

Alesul obştii este anunţat din timp pentru a se putea pregăti de sărbătoare, aceasta urmând a se desfăşura, de regulă, în 23 aprilie. În dimineaţa acestei zile feciorii caută fete prin sat pentru a le uda cu apă din râu, unele fiind chiar prinse şi scufundate în Mara, ” să crească, să înflorească, să se spele de tăte rălele, să rămână curate”.

În acest timp, la casa sărbătoritului, se fac pregătiri intense: se împodobeşte teleguţa de la plug cu cergi, femeile pregătesc mâncare pentru oaspeţi iar ograda este pregătită pentru joc. Feciori şi fete din sat înstruţăsc jugurile cu crengi de mesteacăn, cununi de flori, ştergare şi batiste, panglici multicolore.Fiecare tânja are doi feciori care trag jugul şi-un pogonici care îi conduce.

La ora 12, cele 12 juguri- la care se prind feciorii cu pogonicii în frunte- se îndreaptă spre casa sărbătoritului, unde se adună tot satul. Pe drum feciorii înjugaţi strigă:

jugurile le-am gătat,

doi cu doi ne-am adunat

să cinstim cu-adevărat

cel mai harnic om din sat

Când toate tânjelele ajung la casa sărbătoritului, unul dintre bătrânii satului care joacă şi rolul marelui pogonici, rosteşte o urare, oarecum pe structura pluguşorului. Printre altele spune:

La Mara ne-om îndrepta

şi cu apă ne-om uda,

să avem roade bogate

şi la noi şi-n alte sate.

să trăieşti cu voie bună

cu găzdoia de-a-mpreună!

Apoi sărbătoritul este aşezat pe teleguţă, păzit de străji să nu fugă,deoarece în situaţia în care ar reuşi să ajungă singur la Mara străjile şi pogonicii ar trebui să plătească mâncarea şi băutura invitaţilor.Ajuns la câmp, alaiul înconjoară ogoru de trei ori, în sessul rotirii soarelui iar la capătul ogorului, acesta se opreşte în semicerc, cu faţa spre Soare. În acest moment jugurile sunt lăsate la pământ, sărbătoritul se ridică în picioare şi toată lumea se descoperă. Cu braţele larg deschise, marele pogonici se adresează Soarelui:

Mândre Soare călător

Apleacă-te pe ogor

Şi-ncălze sămninţăle

să rodească holdele!

După acest ceremonial, alaiul se îndreaptă spre râul Mara, unde sărbătoritul este udat pe faţă cu apă, în timp acesta rostindu-se următoarele:

Mara, Mară, râu frumos

în această mândră zi de sângiorz

spală toate relele

şi ne adă binele!

Într-o linişte deplină, ceremonială, într-o ordine prestabilită se spală de cele rele toţi participanţii: după sărbătorit urmează părinţii acestuia, nevasta, copiii, bătrânii şi fruntaşii satului, etc. Feciorii îşi udă cu apă purificatoare mândrele, ritualul se manifestă între toţi cei care vor să protejeze pe cineva: rude, prieteni, etc.

După terminarea ritualului, sărbătoritul mulţumeşte obştii că a fost ales gospodarul satului, feciorilor că l-au adus până la Mara şi invită pe toată lumea la el acasă, unde se petrece cu joc,cântec, mâncare şi beutură.

sursa: Al. Maramuresului/ 1980

Din păcate, aşa cum se întâmplă cu toate obiceiurile maramureşene, cotidianul ne invadează şi ne agresează. Acum sărbătoarea care omagiază Apa şi Soarele, mai mult decât omul vremelnic trecător pe ogorul moştenit doar, niciodată deplin stăpânit, devine treptat un bâlci al deşertăciunilor. Doar momentele de frumos folcloric, doar câte un zâmbet de cocon, câte o ceteră rătăcită sau prăfiută de colbul nepăsării mai salvează câte ceva din ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată.

Din puţinul frumos ce a mai rămas, câteva secvenţe modeste:


 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s