Neguri
1. A ajuns pe Dealul Stefăniţei tocmai când împlinise 30 de ani şi nu se putea lăuda că viaţa sa a fost marcată de evenimente deosebite, care ar putea constitui vreun subiect de povestit la un pahar de pălincă ori la vreo scrijea de slană. Coborî alene din maşină şi îşi aprinse o ţigară în timp ce sesiza, aproape impersonal, aerul de o consistenţă şi o densitate apăsătoare. În faţă se descoperea Ţara Marmaţiei, în spate rămânea Ţara Năsăudului, la fel de frumoasă şi plină de legende, unele mai noi, altele mai vechi, dar toate impregnate de misterele existenţiale ale străvechilor locuitori ai acestor ţinuturi.
Pe linia de demarcaţie dintre cele două judeţe se iţeşte o construcţie tipică pentru popasurile premontane, fără personalitate, abia locul îi dădea un aer aparte fiindcă de la o oarecare distanţă părea a fi învăluită într-o aproape imperceptibilă ceaţă perpetuă, părea aninată de un smoc de negură vineţie. Situat pe colina cea mai înaltă din zona imediată, hanul părea un post de observare în calea unor eventuale năvăliri barbare, de unde munţii si dealurile marmaţiene se puteau vedea într-o succesiune generată de un ritm interior, propriu, şi chiar dacă doar o mică parte a Ţării putea fi cuprinsă cu privirea din acest loc, nimic nu oprea călătorul să şi-o imagineze în întregul ei, construind-o în imaginaţie, deal după deal, munte după munte, desigur fară a putea fi sigur că a reuşit să se apropie cât de cît de realitate. De altfel, unii susţin că nici măcar cei care au străbătut ţinutul cu pasul în lung şi în lat nu pot afirma că au reuşit să-l vadă ori să-l priceapă cu adevărat, dar asta face parte din poveştile locului, menite să-i sporească atracţia turistică, cunoscut fiind faptul că o mare parte a economiei acestei zone se bazează pe turism.
Cu ţigara atârnând veşnic în colţul gurii, îşi făcu intrarea în han, aşteptând ca toate privirile să se oprească asupra sa, fiindcă, nu-i aşa, un străin elegant atrage întotdeauna privirile băştinaşilor, dar hanul era aproape gol, adică cu excepţia hangiului care stătea impozant în spatele barului nu mai era nimeni. Aruncă o privire rapidă şi circulară asupra interiorului dreptunghiular, căutând masa cea mai retrasă şi după ce o identifică se aseză cu eleganţa-i proverbială la una dintre ele, situată strategic aproape de perete, astfel încât un eventual agresor să nu-l poată ataca prin surprindere, deşi e clar că nu era cine să-l atace şi, mai mult, nu a fost atacat niciodată, dar probabil ca astfel de gesturi reflexe nu erau decât influenţele romantice ale cărtilor de aventuri pe care le lectura cu deosebită plăcere.
Observă amplasamentul interesant al barului imens din lemn de stejar care intersecta linia de demarcaţie dintre cele două judeţe, linie trasată cu vopsea albă fluorescentă, bine aleasă dacă luăm în calcul semiobscuritatea încaperii şi urmărind parcursul irizant al vopselei constată, nu fără un pic de surprindere, că măsuţa pe care a ales-o este secţionată tot de aceeaşi linie despărţitoare sau poate, doar unificatoare.
Hangiul nu dădea semne că ar fi observat că are un client, continua să şteargă cu rabdare un pahar deşi îndeletnicirea aceasta nu parea să i se potrivească unui bărbat care trecea binişor peste 1,90 m. Suplu şi degajând forţă, hangiul părea că e pe cale să atingă cu capul tavanul din grinzi de lemn, dar era doar o impresie izvorâtă din calmul care-l învăluia matern şi cum sta acolo, cu un picior în Marmaţia iar cu celălalt în Năsăud lăsă să-l parcurgă un zîmbet marmaţiano-năsăudean cât se poate de autentic, fapt care îi atrase simpatia instinctivă a celor prezenţi, adică a lui doar. O dungă de soare, groasă cât un trunchi de copac traversa camera oblic, scăpată printr-o şindrilă lipsă şi, în lumina astfel traversând întunericul, particule minuscule de materie se fugăreau haotic, dansau poate un dans primordial încă neexplicat. Prin dâra de lumina hangiul se deplasă spre musafir cu paşi egali, fără ca mişcarea sa să fi fost anunţată de ceva, iar clipa în care lumina îi intersectă chipul a fost suficientă pentru a-i descoperi trăsăturile armonioase ale feţei şi mai ales albastrul laptos al ochilor.
- Bine-ai venit la noi, spuse hangiul cu glas melodios, cu aerul că se cunoşteau de mult, că nu erau decât două cunoştinţe vechi, poate doi prieteni din copilărie, iar el nu părea mirat de ciudata familiaritate a hangiului, nici măcar nu se arată surprins când acesta aşternu pe măsuţă un pahar de pălincă, o dărabă de slănină acompaniată de o ceapă sfărmată în prosop şi presărată cu ceva sare deşi chiar aşa ceva intenţiona să comande. Nu-i mulţumi hangiului, aşa cum avea obiceiul când era servit ireproşabil, consideră că era inutil, fără să-şi dea seama din ce motiv, aşa că sorbi o picătură de pălincă şi miresmele prunei coapte, a soarelui calm nevătămător, dulceaţa dealurilor mereu înverzite, unduirea fecioarelor din seara Sânzienelor, toate acestea le simţi succesiv în gură, aţâţătoare şi molcome totodată. Atunci închise pentru o clipă ochii şi se simţi fericit, înconjurat de o linişte şi o pace ireală, venită de undeva din ceruri, ori din adâncuri poate, chestia asta nu o putea stabili cu certidudine, aşa că se lăsă condus de simţuri, de instincte primare, de vise venind dintr-o dimensiune necunoscută până atunci, deveni conştient pentru o clipă de aerul prea tare, prea curat al munţilor, simţi ca prin vis o adiere răcoroasă, parcă uşa s-ar fi deschis permiţând aerului să se furişeze înăuntru.
2. Când deschise ochii hanul era plin, la fiecare masă era câte un client absorbit de propriile gânduri, tăcuţi şi totuşi solidari, poate se cunoşteau îşi spuse, oricum asta nu avea nici o importanţă, aşa cum nu avea nici faptul că unul dintre bărbaţii din colţul opus al încăperii meşterea cu o brişcă la o bucată de lemn, absent şi preocupat de propria îndeletnicire. Observă că trunchiul gros de lumină care străbătea hanul diagonal se sparse într-o uiagă de pălincă într-o multitudine de fascicole subţiri care, dintr-o voinţă greu de înţeles, se răspândea către fiecare dintre cei prezenţi constituind o reţea vizibilă şi invizibilă totodată şi atunci realiză că acesta era motivul pentru care se simţea în armonie cu ceilalţi, părea că se cunosc unii cu alţii dintotdeauna deşi era evident că nu era aşa, era doar un călător singur la o masă de han provincial.
Călugărul, cel care părea să bolborosească veşnic rugi ori psalmi, se întoarse parţial către masa vecină unde un bătrân îşi pregătea fluierul, cu aerul că îndeplineşte un ritual important, de altfel toţi simţeau acelaşi lucru aşa că şi-au îndreptat feţele către el, aşteptând cu sufletul deschis, conştienţi fiind că nu putea urma decât un moment de mare emoţie şi virtuozitate. Fără introducere, bătrânul începu un cântec lent, armonios, modulat admirabil şi am recunoscut chiar de la început Horea lui Pintea Viteazul sau a Munţilor, cum i se mai spune, cu netăgăduită dreptate fiindcă munţii şi viteazul haiduc au format un tot, s-au contopit în conştiinţa marmaţianului pentru totdeauna.
Bătrânul continua să cânte, cufundat în propria viaţă: cei prezenţi îşi vedeau propriile existenţe recompuse de horea unduind continuu, pentru fiecare personal, aceeaşi pentru toţi însă.
- Eu m-am iubit cu Fata Pădurii, spuse o şoaptă izvorâtă dintr-o umbră. Într-o noapte înstelată de vară, sus pe Pietrosul.
Şoapta se pierdu tristă în ceaţa care îi înlănţuia, protector poate, acum le ajunse până la gât, doar capetele mai pluteau deasupra. Doar liniştea, doar propriile gânduri, doar horea oprea ceaţa la acest nivel, în încercarea sa de a cuprinde tot. Poate şi dragostea.
Când fluierul torsionat urcă spre piscurile inaccesibile muritorilor simţi că îl cuprinde un tremur profund şi lăcrimă fără a se putea opune. Lăcrimă şi meşterul. Fata, de o frumuseţe nepământeană lăcrimă şi ea. Tânărul înconjurat de o lumină fluorescentă lăcrimă la rândul lui, şi aura care-l înconjura deveni vizibilă şi sub nivelul ceţii, abia vizibilă totuşi.
- Eu m-am iubit cu Fata Pădurii, şopti umbra, mai încet, mult mai înlăuntrul său. Apoi am murit, cred.
Lacrimile meşterului au căzut pe lemnul mângâiat cu drag şi au săpat cuvinte nevăzute. Albastrul lemnului era acum săgetat de litere aurii, mâna sa mângâia absent crucea.
Privirile lor s-au întâlnit, posibil accidental. Ea, cu ochii de un verde dureros, arhaic, cu sânii grei, sprijiniţi pe masă. Căutând sprijin în ochii lui. Negăsindu-l. Ochii lui erau absenţi încă. Ochii lui purtau cenuşa trecutului sfărâmată între pleoape. Inima lui, acoperită de zgura amintirilor.
Dar privirile lor s-au întâlnit. Ea a tăcut insă. El nu a răspuns.
Apoi fluierul a tăcut şi lacrimile s-au oprit. Ceaţa continua să persiste, lăsând capetele lor să plutească nefiresc, capete fără trupuri, amintiri fără viitor, gânduri lipsite de ecou.
Hangiul aduse o nouă porţie de pălincă plutind prin mâzga care obtura lumina, difuzând-o crepuscular. Au sorbit toţi deodată, întremându-se.
Cineva aprinse lumânări la fiecare masă şi umbre se proiectau pe pereţii incolori. Fata cu ochi verzi, dureroşi, deveni şi mai frumoasă, nici ea nu suporta atâta frumuseţe. Se lăsă să alunece cu totul în ceaţă.
El oftă doar.
Cel care s-a iubit cu Fata Pădurii nu avea umbră, ştia oare?
- Eu am băut apă vie, spuse omul fluorescent, aşa mi-au spus bătrânii satului când am fost diagnosticat cu cancer şi doctorii nu mi-au dat nici o şansă de supravieţuire. La noi în sat e un izvor care trece printr-un zăcământ de uraniu, apa lui face minuni aşa cum a făcut şi cu mine, uitaţi-vă, au trecut cinci ani de când trebuia să mor dar am băut din apa fermecată şi am scăpat. Oamenilor nu le-a venit să creadă că m-am vindecat, spun unii că am făcut târg cu necuratul fiindcă strălucesc aşa în noapte, nici nu-mi trebuie lanternă când mă duc acasă pe întunericul cel mai vîscos. Doar oamenii se închină când trec pe lângă mine, dar ce ştiu ei?
Vestea a trecut din gură în gură, din om în om, aşa că la scurt timp a venit să mă vadă marele ziarist din micul oraş, cu ochii lui albaştri de oţel inoxidabil, toate le afla marele ziarist, oriunde se întâmpla ceva el era prezent, dur ca o stâncă, cu pixul veşnic pregătit să consemneze evenimentele, cu urechile ca nişte radare cărora nu le scăpa nici o şoaptă, nici o aluzie. Oamenii spun că marele ziarist stă zi şi noapte în turnul bisericii reformate din oraş, ghemuit în aşteptarea sa perpetuă, cu ochii de pasăre de pradă veşnic deschişi, stă acolo nemişcat şi înconjurat de o mulţime de antene şi dispozitive de ascultare, de interceptare, de decodare şi tot felul de astfel de drăcii. Nimic nu-i scapă marelui ziarist, miroase chiar şi frica, sudoarea acră a fărădelegii, transpiraţia acidă a infidelităţii, tremurul imperceptibil al durerii amestecate cu dragoste. Şi când simţurile sale detectează prada, marele ziarist plonjează în gol sau în noapte, are un fel de aripi cu care planează tăcut şi misterios până la locul faptei, e întotdeauna primul, în majoritatea cazurilor chiar unicul.
Articolele sale sunt atât de profunde, de esenţializate, încât reuşesc în câteva rânduri să releve întreaga realitate, adevărurile scrise de el transced frazelor înflorate, cuvintelor meşteşugite, redau concis mai ales ceea ce nu spune, însă toţi ştiu că în spatele celor câteva rânduri se ascund adevăruri incontestabile, cunoscute de toţi dar încă nerostite.
Marele ziarist stă curajos înfipt în mijlocul evenimentelor şi ochii lui strălucesc ca o văpaie, nu ca ai securiştilor, acum pierduţi în adâncurile trecutului lor tenebros, sfioşi şi cerşind parcă îndurare. Paşii lor ocolesc lumina zilei, alunecă pe lângă ziduri ca vârcolacii, copleşiţi de vina de a exista. Ochii lor nu mai sunt albaştri, şi-au schimbat culoarea într-un cenuşiu spălăcit, sunt umbre doar, translucide şi veşnic tremurătoare.
– Ai dreptate, interveni bătrânul meşter, am auzit că se întâlnesc pe ascuns la cârciuma lui Pătru, acolo vin pe înserat fâlfâind din parpalacele lor cenuşii, fiecare din altă direcţie, ca şi cum s-ar fi întâlnit întâmplător, apoi coboară în beciul lui Pătru şi pun la cale răsturnarea guvernelor democratice pentru că ei nu pot suporta democraţia, li se pare că e o otravă care li se picură încet-încet în suflet şi-i chinuie fără să-i omoare. Se zice că plănuiesc readucerea dictatorului la putere, asta discută ei acolo, se pare că l-au salvat pe dictator şi l-au dus în Coreea de unde aşteaptă un semnal să revină în ţară, dornic de răzbunare şi setos de sânge, e clar că e vârcolac ca ei.
Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut
recită hangiul, fără nici o legătură aparentă cu vorbele care se preumblau aiurea prin han, nişte vrăbii speriate de uliu, pe înserat.
- Vorbe, vorbe fără rost, spuse omul fluorescent, dar eu l-am cunoscut pe securistul invizibil, venea la noi în comună mereu, când nu te aşteptai, uite aşa venea, ca ceaţa care coboară pe nesimţite din codru şi te împresoară tăcută, fără ştire. Când trecea prin centru, cu sculele pornite, nici un aparat nu mai funcţiona ca lumea: televizoarele prindeau Kievul, radiourile transmiteau brusc cântece patriotice, telefoanele erau bruiate, până şi lămpile bătrânilor îşi legănau flacăra ca şi cum o adiere de vânt, sau poate strigoii suflau oblic în ele.
A venit într-o seară şi a bătut la uşa unei bătrâne, să fi avut vreo sută de ani, era bătrână ca uliţa satului şi încreţită ca scoarţa ştejarului, numai un dinte avea în gura-i hidoasă şi băloasă, ca un pumnal gălbejit. Şi cum a intrat în casa babei, a privit-o în ochii spălăciţi şi aproape orbi, stătea acolo în faţa ei ca un munte obturând lumina sărăcăcioasă ce pătrundea timidă prin uşa dată la perete, uriaş şi ferchezuit ca la oraş, lampa a tremurat şi icoana Maicii Domnului s-a înclinat abea perceptibil, a privit-o deci cu asprime, condamnând-o deja înainte de a se putea apăra, nu că ar fi avut o astfel de intenţie. Şi baba, simţind că nu are nici o scăpare, presimţind că avea să se întâmple ceva inevitabil şi ireversibil, conştientizând că nu are nici o şansă, s-a prelins ca o cârpă pe lângă perete, s-a întins pe spate oprindu-şi respiraţia abea perceptibilă şi bătăile timide ale inimii ei îmbătrânite. Şi atunci securistul invizibil a făcut un lucru neaşteptat şi irepetabil, izvorât din monstruozitatea propriei sale existenţe, s-a apropiat cu paşi neauziţi de bătrână şi cu gesturi hotărâte, tandre chiar ar putea spune unii, i-a luat capul în mâinile sale pătate de sângele ţăranilor colectivizaţi forţat, de sângele luptătorilor anticomunişti din munţi, de sângele economiei naţionale asfixiate de corupţie şi interese de grup, s-a apropiat deci de faţa transfigurată de teroare a bătrânei şi cu nodul de la cravată desfăcut şi-a apropiat gura de buzele băloase ale bătrânei şi a suflat aerul viciat de alcool şi ţigări în pieptul sfrijit al celei ce părea că a încheiat pentru totdeauna confruntarea sa curajoasă şi solitară totuşi cu securitatea.
Demersul său a fost ineficient mult timp, bătrâna continua să rămână inertă şi ţeapănă pe duşumeaua propriei sale case de lemn, refuza să revină la viaţă pentru a evita privirile acuzatoare ale securistului invizibil, dar el a perseverat minute în şir, ore chiar, spun unii, cu buzele sale lipite de cele ale bătrânei, într-o frivolă intimitate neconsimţită, şi securistul invizibil simţea gustul aberant al vieţii inutil prelungită care-l pătrundea injectat de dintele gălbejit şi unic al babei, până când, într-un sfârşit, aceasta începu să geamă încet, sfârşit şi spasmotic, revenind uluitor la viaţă când nimeni nu mai avea nici o speranţă că acest lucru se va întâmpla. S-au despărţit apoi, fără un cuvânt, fără remuşcări, a pus-o grijuliu în pat înainte de a pleca, a privit încă odată prin camera sărăcăcioasă şi insuficient de curată şi a plecat în noapte.
După un timp, baba a început să povestească cu lux de amănunte cum s-a prefăcut a fi plecată definitiv pe drumul fără întoarcere şi cum securistul invizibil i-a insuflat viaţă nouă de oraş. De fiecare dată când povestea, adăuga amănunte, maică avea un parfum atât de fin sau buzele lui erau moi şi roşii ca fraga, iar cei care veneau să-i asculte incredibilele acţiuni îndreptate împotriva odioasei securităţi deveneau pe zi ce trecea tot mai numeroşi, depăşind de mult limitele satului.
Când veştile au ajuns la urechile securistului invizibil, un rictus i-a brăzdat faţa schimonosită, a rămas o vreme tăcut în biroul său elegant, apoi s-a dus la prima cârciumă întâlnită în cale şi a comandat o sticlă de turţ, pe care a golit-o cu duşmănie evidentă dintr-o suflare, apoi a făcut icter negru. Unii spun că nu şi-a mai revenit niciodată, că l-ar fi văzut prin parcul oraşului vorbind de unul singur şi scuipând mereu cu scârbă, vezi, n-ar fi suportat o legătură prea strânsă cu oamenii din popor, unii pretind chiar că ar fi plecat la Moscova la clinica securiştilor unde îi tratează pe toţi cei de teapa lui infestaţi iremediabil de virusul omului necăjit, dar nici un efort nu l-a mai putut salva.
Dar eu ştiu adevărul, acela că securistul invizibil a suferit într-adevăr de pe urma eşecului, însă nu a făcut altceva decât să se metamorfozeze într-un alt securist, mai perfid şi mai invizibil, fiindcă ei au această capacitate incredibilă de a se transforma încontinuu pentru a nu fi depistaţi de popor şi de vânătorii de securişti, astfel că rămân mereu neatinşi în timp ce ţara suferă de pe urma lor. Securistul invizibil s-a transformat deci într-o tânără fermecătoare, venea la noi în comună sub această nouă înfăţişare mai des decât sub cea anterioară, sucind minţile tinerilor şi, mai ales, bătrânilor, care cădeau în mrejele lui fără să realizeze perfidismul acţiunilor sale.
– Se pare, continuă omul fluorescent, că bătrâna a avut la rândul ei un sfârşit nefericit. La început, casa ei a devenit un loc de pelerinaj pentru luptătorii anticomunişti, iar faima sa a devenit atât de mare, încât vrând-nevrând, a fost aleasă primarul comunei noastre, ca recompensă pentru vitejia ei dar şi ca o expresie a prestigiului de care se bucura. Apoi, într-o zi, s-a auzit că fiind verificată de autorităţile competente, i s-a reproşat că a avut legături prea intime cu securitatea şi s-a emis un verdict de colaboraţionism subiectiv dublu omisiv . La început, bătrâna părea să nu realizeze ce se întâmplă, ea continua să povestească noi aspecte ale luptei sale cu odiosul sistem, acum apăreau elemente noi, pe care nu le povestise iniţial, farmecul povestirilor era cu adevărat năucitor, stilul naraţiunii atinse culmi nebănuite pentru o femeie simplă, fără şcoală, cu toate astea, vizitatorii se împuţinau pe zi ce trece, oamenii au început să se uite strecurat la ea şi bârfele au început să-şi răspândească sinistrul iz al condamnării.
Când marele ziarist a publicat un articol incendiar la adresa sa, zarurile erau deja aruncate. Acum toţi foştii admiratori au devenit actuali acuzatori, cei bătrâni au început să-şi aducă aminte că în tinereţe bătrâna nu a fost chiar uşă de biserică, cei mai tineri, la rândul lor, afirmau că întotdeauna li s-a părut suspectă atitudinea ei faţă de preocupările noii generaţii, chiar şi cei care nu o cunoşteau sau care nici măcar nu auziseră de ea până acum, se întreceau în comentarii defăimătoare. Cineva lansă zvonul că fiul bătrânei, acum de vreo 80 de ani, ar fi fost făcut de fapt cu securistul invizibil, afirmaţie care l-a surprins atât de tare încât la trei zile după răspândirea zvonului acesta decedă cu o expresie de uimire pe chipul brăzdat de riduri.
Într-un final, când nişte ţânci aruncară după ea cu niscaiva castraveţi muraţi şi cu vorbe de ocară nemaiauzite, bătrâna înţelese noua situaţie în care se afla, şi se hotărî să demisioneze de la primărie, dar află cu stupoare că era deja de mult demisă, de fapt în registrele instituţiei au fost şterese toate consemnările privind alegerea sa în funcţia respectivă şi tocmai se pregăteau să distrugă şi actele care probau existenţa sa în comună. Pusă în faţa faptului că proprii consăteni încercau acum să o şteargă pur şi simplu din viaţa comunităţii, bătrâna se hotărâ să dispară cu adevărat din existenţa aceasta de neînţeles şi se aruncă în fântâna din centrul comunei, numai aşa de dragul de a le face consătenilor o ultimă şi umilă şicană.
Trei zile şi trei nopţi sătenii au dezbătut ce e de făcut, concluzia generală fiind aceea că se află într-o situaţie nemaiîntâlnită. Preotul a precizat, cu autoritatea sa incontestabilă, că nu o poate îngropa după datina străbună deoarece s-a sinucis, apoi pentru că a făcut de ruşine comunitatea. Consilierii locali au concluzionat că, nefigurând în evidenţele comunei, nu pot emite actele de deces. Poliţistul a venit cu idea să doneze cadavrul comunei învecinate, dar propunerea nu a fost acceptată de cei vizaţi. Aşa că s-a hotărât ca trupul neînsufleţit al bătrânei să fie ars pe rug în centrul comunei, purificând astfel comunitatea de păcatele şi ruşinea care s-a abătut asupra lor, nu înainte ca un bătrân călugăr de la o mănăstire din Moldova să execute un ritual de exorcizare, pentru a se evita posibilitatea ca spiritul malefic al moartei să se ascundă în vreun sătean mai slab de înger şi să-şi continue astfel lucrarea diavolească.
Evenimentul în sine a căpătat însă proporţii neanticipate de nimeni. La ritual s-au adunat mii de oameni curioşi din toată zona. Oficiali din micul oraş în frunte cu marele ziarist, preoţi de la biserici şi stareţi de mănăstiri, reprezentanţi ai autorităţii competente, oameni de cultură şi formatori de opinie, militari şi poliţişti, toţi au dorit să fie prezenţi la spulberarea definitivă a bătrânei. În ultima clipă şi-au anunţat prezenţa preşedinţii a două-trei state, însoţiţi de renumitul consul.
Când călugărul moldovean a invocat forţele divine pentru purificarea comunitaţii, negura s-a lasat din senin peste cei prezenţi, părea că fiecare e singur in mijlocul hulei atât de deasă era ceaţa si un capăt timid de teama s-a pogorât asupra lor, dospind usor pe măsură ce slujba de exorcizare căpăta amplitudine, trupul batrânei torsionat, parea că se chirceşte sub blestemul veşnicului păcat.
Omul fluorescent părea să retrăiască acele clipe, faţa sa devenise schimonosită de amintiri, desigur nu foarte dragi, o umbră abia vizibilă îi traversă faţa precum norii alungaţi de vântul vânăt al toamnei. Întinse mecanic mâna către uiaga de pălincă şi trase un gât sănătos, îşi reveni apoi si continuă:
-Oameni buni, nu grăiesc prostii, când călugărul rosti cuvintele şi ne iartă nouă greşealile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri, bătrâna întoarse abia perceptibil capul spre noi şi deschise brusc ochii storşi de viaţă, albi şi totuşi pătrunzători, faimosul ei dinte scânteie o clipă lovit de o rază rătăcită de soare şi o linişte nepământeană se coborî grea peste sat, se auzeau răsuflările celor prezenţi ca venite din inima negurii. Un pârăit îngrozitor spintecă liniştea, nu, nu erau oasele bătrânei contorsionate, scândura pe care se urcase călugărul pentru a-şi ţine predica cedă sub greutatea acestuia, un fior străbătu onorata adunare şi se auzi un oftat comun, plin de spaimă iraţională, un vânt subţire se porni din senin şi spulberă negura. Acum ne puteam vedea unii pe alţii dar aproape că nu ne recunoşteam, feţe marcate de spaimă, ochi ieşiţi parcă din orbite, părul zbârlit, haine sfâşiate de o forţă invizibilă, diavolească fără îndoială, genunchi tremurând…
Nimeni nu se mai încumetă să aprindă rugul care continua să troneze ca un monument in centrul comunei, toţi se grăbeau să plece cât mai repede din locul ăsta blestemat, unii se întrebau ce caută aici, nici nu o cunoşteau pe bătrână, alţii căutau din priviri confirmarea faptului că nu sânt mutilaţi, pe unii îi cuprinse chiar melancolia bolnăvicioasă a toamnelor bacoviene. Trupul bătrânei rămase pe rugul, ca un monument al aducerii aminte, mult timp, nimeni nu îndrăzni să se atingă de el, nici măcar să comenteze in vreun fel prezenţa lui sau a întâmplării trecute, părea că nici nu existase cu adevărat, bătrâna trona în continuare în faţa primăriei, corpul ei se încăpăţâna să rămână nealterat de trecerea timpului, faţa ei părea senină uneori. Apoi, într-o zi, o tânără fermecătoare coborî dintr-o limuzină neagră, luă trupul bătrânei, uşor ca un fulg era acum, şi îl ingropă în grădina din spatele casei, pe o ridicătură ca o colină în miniatură, de unde se vedea tot satul. Când termină, tânara plecă cu aceeaşi limuzină, fără a spune un cuvânt, fără a răspunde la întrebările care nu i s-au pus dar care pluteau totuşi printre oameni.
Primul care află despre misterioasa întâmplare a fost marele ziarist. A venit pe înserat stârnind o dâra subţire de colb la fiecare pas facut, studie gânditor rugul rămas intact, pietrificat parcă, se îndemnă apoi spre mormîntul bătrânei, gânditor, puţin absent, constată neutru faptul ca acesta era îngrijit, bineînţeles nimeni nu ştia cine şi când se ocupă de el, precis noaptea vine tânara fermecătoare şi face vrăji işi dădu cu părerea un sătean. După ce-şi încheie investigaţia marele ziarist consemnă in agenda electronică: tânăra fermecătoare e de fapt securistul invizibil metamorfozat din nou pentru a induce în eroare această comunitate. Punct.
Acesta e adevărul, continuă el, şi cei prezenţi aprobară cu un murmur pe mai multe voci, muzical deci, securistul invizibil nu a murit ci continuă să acţioneze sub acoperire pentru a submina frageda noatră democraţie. Am fost prevenit de consul că aşa se va întâmpla, securiştii invizibili nu mor niciodată doar se transformă în funcţie de operaţiunile pe care le derulează, mi-a spus consulul în mare taină anul trecut când a participat la o manifestare culturală din satul vecin. De atunci nu mai vorbesc cu persoane necunoscute, oricare poate fi chiar el, securistul invizibil, încercând să obţină informaţii de la cei neglijenţi, vă sfătuiesc şi eu să evitaţi astfel de situaţii, nu răspundeţi la întrebările necunoscuţilor chiar nevinovate în aparenţă, nu răspundeţi nici măcar la întrebările cunoscuţilor, poate s-a metamorfozat astfel, poate e prezent totuşi în negura ce apare tot mai des. Mi-a confiat consulul la un pahar de votcă o mulţime de chestii secrete despre securiştii invizibili dar am promis să nu le divulg nimănui, doar în el am încredere, doar cu el am curajul să discut problemele grave pe care le întâmpină fragila noastră democraţie.
Marele ziarist privi o clipă pierdut în zare, melancolic poate, apoi plecă spre micul oraş privind în urmă din când în când. O scamă de negură părea a-l însoţi, ca o aură, dar nimeni nu putea paria că e reală sau doar o închipuire. Frânturi de negură pluteau şi deasupra celor prezenţi, unele mai vinete, altele mai albicioase. Şi în privirile lor se vălătuceau nori sau gânduri. Unii se întrebau dacă o vor mai vedea vreodată pe frumoasa tânără… alţii nu.
În hanul de pe deal se făcu linişte, se auzeau firele de praf alergând prin dunga groasă de lumină, se auzeau vorbele nerostite. El o privi pe tânara de alături şi i se păru cunoscută, ochii ei păreau a înverzi.
3.Când se hotărî să plece hanul devenise pustiu deja. Cei care veniseră între timp nu mai erau prezenţi, doar hangiul continua să cureţe cu migală un pahar fără nici o şansă reală de reuşită. O dâră de parfum abia perceptibilă plutea în încăpere, ca un gând de care nu poţi scăpa. Apoi chiar plecă.
O imensă autostradă spinteca Dealul Ştefăniţei de la Est la Vest. Indicatoare cu distanţele probabile până la principalele capitale europene tronau pe culmea dealului. Nu mai recunoştea nimic şi se întoarse spre han cu gândul să-l întrebe pe hangiu ce se întâmplă, dar în locul modestei construcţii din lemn se iţea măreţ un hotel de cinci stele.
Un poliţist tânăr se apropie zâmbitor de el:
- Bănuiesc că doriţi să vizitaţi Rezervaţia Satul Românesc, îi spuse pe un ton jovial, apoi îl conduse cu blândeţe până în spatele hotelului unde îi arată o alee ce se pierdea în pădure.
Porni pe aleea indicată şi curând ajunse în mijlocul unei păduri vechi de stejar amestecat cu fag. Din loc în loc, bănci aşezate la umbră îndemnau vizitatorul să se odihnească o clipă, departe de vuietul agasant al autostrăzii. Curând ajunse la porţile rezervaţiei, se opri o clipă pentru a-şi trage sufletul, sau poate doar pentru a se gândi. Apoi intră pe frumoasa poartă maramureşană într-un fel de muzeu al satului, îngrijit, cu flori de diferite culori înconjurând casele tradiţionale de lemn. În centru se înălţa zveltă o bisericuţă din lemn.
Un grup de bătrâni în frunte cu un preot parea să-l aştepte în faţa bisericii, şuşoteau între ei aruncîndu-şi priviri cu subînţeles.
- Ştiam că o să vii până la urmă, spuse preotul, privind apoi spre o bătrânică postată imediat în dreapta sa, apoi se făcu linişte.
Bătrânica schiţă un gest de apropiere reprimat imediat. Zâmbeşte cu ochii ei verzi peste care timpul, se pare, nu a trecut încă, degetele de la o mână par a se mişca dezordonat.
Îşi spuse că a fost cândva o femeie frumoasă, trăsăturile esenţiale nu au fost încă alterate, părul alb îi vine bine, pare să o înobileze. O priveşte doar pe ea, fără să realizeze asta, o cunoaşte şi nu o cunoaşte in acelaşi timp, simte o dâră de parfum, vag cunoscut, aude un fluier doinind despre munţi şi ceaţă, în surdină sau doar în închipuire. Femeia are pe mâna stângă un rând de haine ţărăneşti şi el simte instinctiv că îi sunt destinate. Întinde mâna spre ele, încet, are tot timpul din lume. O lacrimă se formează tăcută şi limpede în ochii verzi ai femeii, se încăpăţânează să rămână acolo ca o perlă irizată de verdele crud al ierbii, de seninul ceriului, de sunetul lin al fluierului.
Simte o lacrimă crescând fără grabă şi în ochii lui, o lacrimă simplă, incoloră, profundă însă. Nu-i descifrează sensul dar o acceptă, e o lacrimă venită din trecut, reprimată până acum. Continuă să tacă, şi el, şi ceilalţi, dar tăcerea nu e stânjenitoare, e doar un liant.
Negura se lasă pe nesimţite peste ei până ce, treptat, treptat, rămân singuri, fiecare cu el însuşi.
- Ştiam că o să vii … pâna la urmă …
Sighet, 2008
